Poftele lumești, adică păcatele, scurtează viața
Înțeleptul: O, lume, ți-am spus că îmi plec urechea și le-ascult pe toate, și precum caută albina prin toate florile și prin toate locurile și stringe miere dulce oriunde o va găsi, iar unde va afla amărăciune, acolo o lasă, aşa și eu, după ce am ascultat toate vorbele tale și bune și rele, o voi asculta și pe aceasta. De vreme ce îmi alegi o zi dintr-o săptămină, șase zile să fac după voia mea și o zi după voia ta, să socotesc mai întîi zilele vieții mele și, dacă voi găsi timp să mă pot desfăta și să mă veselesc pe săturate, precum îmi zici tu, voi face și asta. Dar dacă nu voi găsi vreme destulă, ci numai cît voi începe voi și termina, oare cu ce folos și cu ce socoteală voi asculta cuvîntul tău?
Adu-ți mereu aminte de trei lucruri: moartea, învierea și dreapta judecată ce va să fie
Lumea: Ascultă-mă, te rog, puțin, ca să-ți arăt o socoteală frumoasă, care știu că o să-ți placă mult — pentru că, zău, are și de ce să-ți placă; iar de nu-ți va plăcea, o să faci și tu o socoteală. Să zicem că lungimea vieții tale este de o sută de ani; dacă vei pune cîte cincizeci de săptămîni pe an, fac cinci mii de săptămîni; din acestea scoțind cîte o zi, fac cinci mii de zile, care echivalează cu treisprezece ani și trei sute douăzeci de zile, iar de vei scoate cîte două zile din săptămînă, fac aproape douăzeci și opt de ani. Acum socotește în felul următor: Inainte de a ajunge la vîrsta de douăzeci de ani sau n-ai avut posibilitatea, sau te-ai aflat sub ascultarea altuia și nu ai putut să petreci și să te distrezi; dar cind vei ajunge la această virstă de douăzeci de ani, socotește numărul zilelor din cele cinci mii de săptămîni — din care, după cum am spus, luînd cîte o zi, fac treisprezece ani și trei sute douăzeci de zile, iar cîte două zile fac douăzeci și șapte de ani și două sute optzeci de zile — și așa, de la vîrsta de douăzeci de ani, mănincă, bea, joacă, desfătează-te și te veselește pînă la vîrsta de patruzeci și opt sau chiar cincizeci de ani. Iar de aici înainte, dacă vrei să cugeți și la cele cerești, îți mai rămîn încă cincizeci de ani; în felul acesta vei putea și să petreci în lume și, ajuns la vîrsta de o sută de ani, sfirşindu-te cu cinste, să moştenești și împărăția cerurilor. Nu este, oare, socoteala aceasta frumoasă și iscusită, bună și vrednică de laudă pentru amindouă părțile? Deci, dacă vrei să mă asculți, nu-ți mai chinui creierii zbuciumîndu-ți mintea în zadar și fără rost ca să găsești o altă socoteală mai bună, căci socoteala desăvîrșită și calea cea bună aceasta este. Tu dar, ca un bun viteaz și ca un voinic vrednic, mergi pe această cale.
Lumea își schimbă din nou chipul, și tocmai schimbarea aceasta trebuie luată aminte. Nu mai cere o zi pe săptămînă, cerere pe care Înțeleptul o cîntărise deja și o găsise nepotrivită dacă nu are „vreme destulă”. De data aceasta, ea vine cu ceva mult mai amăgitor: o contabilitate întreagă a vieții, împărțită matematic, precisă pînă la ultima zi — cincizeci de ani de desfătare, cincizeci de ani de pocăință, și, la capăt, moștenirea împărăției cerurilor garantată ca un rezultat aritmetic. E ispita cea mai veche dintre toate: amînarea.
Chiar titlul pe care Cantemir îl așază înaintea răspunsului Lumii — „adu-ți mereu aminte de trei lucruri: moartea, învierea și dreapta judecată ce va să fie” — este, de fapt, arma care dărîmă toată socoteala ei înainte ca aceasta să fie rostită. Pomenirea morții (mnimi thanatou) este, în tradiția ascetică, una dintre cele mai lucrătoare arme duhovnicești: Sfîntul Ioan Scărarul o așază ca treaptă a scării, spunînd că cel ce trăiește cu adevărat cu moartea înaintea ochilor nu va putea păcătui, iar Sirah scrie: «Adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale, și în veac nu vei greși» (Sirah 7:36). Toată socoteala Lumii se sprijină pe o presupunere pe care nimeni nu are dreptul s-o facă: că va trăi o sută de ani, împărțiți frumos în etape. Dar Hristos Însuși destramă tocmai această presupunere în pilda bogatului nebun, care își plănuia și el anii ce vor să vină, zicînd sufletului său «odihnește-te, mănîncă, bea, veselește-te», și căruia Dumnezeu îi răspunde: «Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău» (Luca 12:19-20).
Sfîntul Ioan Gură de Aur numește această amînare «cea mai vicleană dintre toate cursele diavolului», pentru că nu neagă pe față Împărăția, ci doar îi amînă la nesfîrşit intrarea, lăsînd pocăința pentru «mai tîrziu» — un mai tîrziu care nu e niciodată garantat de nimeni. Chiar Mîntuitorul avertizează: «Privegheați, dar, că nu știți în care zi vine Domnul vostru» (Matei 24:42), iar Avva Evagrie numea acest gînd al amînării unul dintre cele mai subtile șiretlicuri ale vrăjmașului, tocmai pentru că se îmbracă în haina prudenței și a bunei chibzuieli, nu a păcatului fățiș.
De aceea Înțeleptul nu răspunde cu un „da” sau cu un „nu” grăbit, ci pune întîi întrebarea cea dreaptă: va avea el, cu adevărat, „vreme destulă”? Aceasta e toată deosebirea dintre socoteala lumească și înțelepciunea duhovnicească — una calculează anii ca și cum ar fi proprietatea sigură a omului, cealaltă știe, cu Sfîntul Isaac Sirul, că pocăința nu e o etapă rezervată pentru bătrînețe, ci lucrarea de fiecare zi a unei inimi treze, care nu-și cumpără mîntuirea din anii rămași, ci o cîștigă, prin har, din clipa de acum.
