Despre făcătorii aparenți de vreme
Aparenții făcători de vreme ai politicii. — Precum oamenii presupun tacit că cel care înțelege vremea și o prevestește cu o zi înainte o și face, tot astfel și cei învățați și instruiți atribuie, cu o credință superstițioasă, marilor oameni de stat, ca pe cea mai proprie lucrare a lor, toate schimbările și conjuncturile însemnate petrecute în timpul cârmuirii lor, când este vădit doar că ei au știut ceva despre ele puțin mai devreme decât alții și și-au făcut socotelile în consecință — și astfel sunt priviți și ei ca făcători de vreme; iar această credință nu este cea din urmă dintre uneltele puterii lor. — Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Aforismul taie în două sensuri. Mai întâi: cel care prevede vremea nu este cel care o face. Apoi, mai tăios: credința mulțimii că prevăzătorul este și făcătorul „nu este cea din urmă dintre uneltele puterii” lui. Puterea omului de stat se hrănește, așadar, nu numai din ce știe, ci din ce se crede despre el că poate, iar această credință se sprijină pe o singură confuzie: aceea dintre semn și cauză.
Aceeași confuzie o mustră Hristos la farisei: seara spuneți că va fi senin, pentru că cerul e roșu, iar dimineața că va fi vreme rea, pentru că cerul e roșu și posomorât; fața cerului știți s-o deslușiți, dar semnele vremurilor nu puteți (Matei 16:2-3). Priceperea la semne nu este încă priceperea la timp, iar priceperea la timp nu este încă stăpânirea lui. Scriptura ține această distanță deschisă de la un capăt la altul: Dumnezeu îl întreabă pe Iov cine a tăiat ploii șanț și fulgerului cale, cine este tatăl ploii (Iov 38:25-28); Ieremia întreabă dacă vreunul dintre idolii neamurilor poate da ploaie, ori dacă cerul însuși poate da stropi, și răspunde: Tu ești, Doamne (Ieremia 14:22); soarele răsare peste cei răi și peste cei buni (Matei 5:45); iar la Listra, Apostolul spune mulțimii că Dumnezeu le-a dat din cer ploi și vremuri roditoare (Fapte 14:17).
Pe Marea Galileii, ucenicii pescari cunoșteau lacul mai bine decât oricine: ce semne vestesc vântul, cât ține o furtună, când se trage la mal. Dacă a existat vreodată o breaslă care „știa vremea cu o zi înainte”, aceea a fost. Și totuși, când vântul s-a pogorât și valurile acopereau corabia, au strigat: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim!” (Matei 8:25). Cel care dormea s-a sculat, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște mare. Uimirea lor nu a fost că au aflat un prevăzător mai bun, ci că și vânturile și marea Îl ascultă (Matei 8:27). Ucenicii știau vremea; Hristos o poruncește. Între meteorolog și Stăpân nu este o diferență de grad, ci de ordine: cel dintâi citește ceea ce Celălalt a rânduit.
Dogmatic, distincția are o formă exactă. Sfântul Ioan Damaschin învață că Dumnezeu le cunoaște dinainte pe toate, dar nu le hotărăște dinainte pe toate: cunoaște ce stă în puterea noastră fără să o predetermine, fiindcă nu voiește răul și nu silește virtutea, iar faptele nu se întâmplă pentru că le știe El, ci le știe pentru că se vor întâmpla (Dogmatica, cartea a II-a). Dacă nici prevederea desăvârșită nu este cauza faptelor libere, cu atât mai puțin poate fi cauză prevederea cu o zi mai devreme a unui om. Sfântul Vasile cel Mare, în Hexaemeron, a doborât de pe aceeași temelie pretenția astrologilor că știința semnelor din stele i-ar face stăpânii sorții. Iar Fericitul Augustin arată, în Cetatea lui Dumnezeu (cartea a V-a), că aceeași Providență a dat stăpânirea lui Augustus și lui Nero, lui Constantin și lui Iulian, tocmai ca să se vadă că ea nu se măsoară după cel care o primește.
Omul de stat nu este atunci stăpânul vremii, ci unealta ei, iar Scriptura nu se sfiește să spună aceasta. „Oare se va făli securea față de cel ce taie cu ea, sau ferăstrăul se va înălța asupra celui ce îl mișcă?” (Isaia 10:15). Cirus este numit unsul Domnului, încins de Dumnezeu fără să-L cunoască (Isaia 45:1-5); inima regelui este în mâna Domnului ca șuvoaiele apelor (Pildele lui Solomon 21:1); Pilat, care se laudă că are putere să răstignească și să elibereze, aude că nu ar avea nicio putere dacă nu i-ar fi fost dată de sus (Ioan 19:10-11). Cuvântul Apostolului, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu (Romani 13:1), nu sfințește pe cel ce stăpânește, ci îi arată locul.
Nabucodonosor este icoana omului care a luat vremea drept faptă proprie. Plimbându-se pe acoperișul palatului, a zis: „Oare nu acesta este Babilonul cel mare, pe care eu l-am zidit, cu tăria puterii mele, spre slava măririi mele?” (Daniel 4:30). Cuvântul încă nu se încheiase, și un glas din cer i-a vestit că împărăția i s-a luat; l-a părăsit și mintea, până a cunoscut că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și o dă cui voiește. A-și însuși slava unei vremi primite este forma cea mai veche a patimii pe care Evagrie o numește kenodoxia, slava deșartă, așezată de el înaintea mândriei și incapabilă să trăiască fără martori. Mulțimea care crede în făcătorul de vreme este martorul de care are nevoie.
Filosofic, aforismul ridică o problemă pe care Aristotel a pus-o la temelia științei: deosebirea dintre a ști că ceva este și a ști de ce este (Analitice secunde, I, 13). Exemplul său este tocmai al semnului și al cauzei: din faptul că planetele nu scânteiază deducem că sunt aproape, dar ele nu scânteiază pentru că sunt aproape. Nescânteierea este semn, apropierea este cauză, iar cine ia semnul drept cauză a întors ordinea lucrurilor pe dos. Prevăzătorul de vreme are semnul; mulțimea îi atribuie cauza. Latinii au numit eroarea post hoc, ergo propter hoc: după aceasta, deci din cauza aceasta.
Machiavelli, care știa meseria, a descris-o fără iluzii: norocul, asemenea unui râu care se revarsă, este arbitrul a jumătate din faptele noastre; înțeleptul nu oprește râul, ci își înalță zăgazuri în vreme de liniște, iar principele care s-a sprijinit numai pe noroc se prăbușește când acesta se schimbă (Principele, XXV). Descrierea este aproape cea a lui Nietzsche: omul de stat știe ceva mai devreme și își face socotelile. Tolstoi a dus gândul până la capăt: regele este robul istoriei (Război și pace), iar numele marilor oameni sunt etichete lipite pe evenimente, ca să le poată citi cei care nu le pricep. Iar Max Weber a observat urmarea: autoritatea carismatică ține cât ține credința urmașilor în ea; dacă mult timp conducătorul nu aduce bunăstare, carisma se risipește și supușii spun că zeul l-a părăsit. Cel care a fost făcător de vreme devine, când vremea se întoarce, vinovat de vreme.
Psihologic, mecanismul este documentat în fiecare piesă a sa. Mulțimea judecă după rezultat, nu după decizie (efectul de rezultat, Baron și Hershey), iar după ce a aflat deznodământul crede că acesta era previzibil (eroarea retrospectivă, Fischhoff), așa că cel care a „prevăzut” pare dinainte înțelept. Cei care au ghicit sunt văzuți; cei care au ghicit greșit sunt uitați. Tetlock, urmărind două decenii de prognoze politice ale specialiștilor, a găsit rezultate doar puțin peste simplul noroc, iar „cel care a știut mai devreme” este în mare parte un caz al erorii supraviețuitorului. Pe deasupra, oamenii atribuie rezultatele marilor sisteme persoanelor care le conduc, fiindcă o persoană se înțelege mai ușor decât un sistem (eroarea fundamentală de atribuire, Ross); Meindl, Ehrlich și Dukerich au numit aceasta „romantismul conducerii” (1985), cu atât mai puternic cu cât rezultatul e mai extrem.
Cercul se închide la omul de stat însuși. Atribuirea în favoarea sinelui (succesul este al meu, eșecul este al vremii) și iluzia controlului (Langer, 1975) fac din el primul credincios al propriei puteri. Cel care a început prin a ști ceva mai devreme sfârșește crezând că a poruncit: mulțimea îl face făcător, apoi el se lasă făcut. Freud a văzut în legătura mulțimii cu conducătorul o așezare a aceluiași chip, de tip părintesc, în locul idealului propriu al fiecăruia (Psihologia maselor și analiza eului, 1921): cine nu mai poate îndura nesiguranța vremii își dorește pe cineva care o ține în mână.
Mai este însă ceva ce aforismul, prin însuși tăișul lui, trece cu vederea: superstiția mulțimii nu este născocirea unei minți mai proaste, ci o adresă greșită pentru un instinct drept. Oamenii simt, just, că vremea este cârmuită, că evenimentele nu sunt întâmplare oarbă, că cineva ține firul. Greșeala lor este că pun acest simț pe umerii unui om. Israelul care cere rege „ca să fim și noi ca toate neamurile”, ca regele să iasă înaintea lor și să ducă războaiele lor (1 Regi 8:5, 20), nu face altceva, iar Domnul îi spune lui Samuel că nu pe el l-au lepădat, ci pe Mine (1 Regi 8:7). Cartea Înțelepciunii lui Solomon descrie același drum: oamenii care nu-l puteau cinsti pe stăpân de față i-au făcut chip de departe, iar mulțimea, vrăjită de măiestria chipului, a început să închine ca unui zeu pe cel pe care puțin înainte îl cinstea ca pe un om (Înțelepciunea lui Solomon 14:17-20); și aceasta a ajuns cursă pentru oameni, fiindcă, robiți de năpastă sau de stăpânire, au dat pietrei și lemnului Numele care nu se împărtășește (14:21).
Același lucru s-a petrecut, la scara unui singur om, la Cezareea: Irod, în haină împărătească, a vorbit poporului, iar mulțimea a strigat: „Glas de dumnezeu, nu de om!”; și îngerul Domnului l-a lovit îndată, pentru că n-a dat slavă lui Dumnezeu (Fapte 12:21-23). La Listra, Pavel și Barnaba, luați drept Zeus și Hermes, își rup hainele și strigă că sunt oameni de aceeași fire cu ei (Fapte 14:11-15). Așa arată omul de stat care nu este făcător de vreme: refuză cununa.
Aforismul trebuie și el mărginit, ca să nu cadă în partea opusă. Nu spune că omul de stat nu face nimic, ci că nu face vremea. Iosif, în Egipt, face exact ceea ce descrie Nietzsche: știe ceva mai devreme decât alții și își face socotelile în consecință, șapte ani de belșug, șapte de foamete, grânarele puse la timp. Diferența este în adresa pe care o dă: „Nu este în mine; Dumnezeu va da răspuns lui Faraon” (Facerea 41:16); „Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ce va face” (41:25); iar mai târziu, fraților: nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu (45:8). Prevederea lui nu a fost unealtă a puterii, ci slujire; pentru că și-a pus-o la locul ei, a rămas om și a hrănit un popor. Lucrarea omului este reală, dar nu este rădăcina: Pavel sădește, Apollo udă, iar Dumnezeu dă creșterea (1 Corinteni 3:6-7). Iar întrebarea rămâne deschisă și pentru filosoful însuși, care avea să-și dorească mai târziu făuritorul de valori noi: nu este și acesta, în ordinea duhului, un alt făcător de vreme pe care mulțimea trebuie să-l creadă?
În sfârșit, aceeași vreme este și în lăuntru. Părinții numesc norii sufletului gânduri (logismoi) și învață că cel treaz (nepsis) le simte venirea mai devreme decât alții: vede când se adună, din ce parte, ce vânt le poartă. Dar nici acesta nu le face și nu le poruncește. Își știe cerul, și atât; liniștea o dă Cel care S-a sculat din somn și a certat marea. De aceea, la capătul priveghetorului stă, nu stăpânirea de sine, ci strigătul din corabie, făcut rugăciune scurtă: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Psalmul spune ce urmează strigătului: a făcut furtuna să se potolească în adiere, și valurile ei au tăcut; și s-au bucurat că s-au liniștit, și i-a dus la limanul dorit (Psalmul 106:29-30).
