De vei trăi pînă la o sută de ani poate că vei afla timp de pocăință; dar dacă nu vei ajunge nici pînă la o sută de minute, iată că ți se cade să fii pururea îndreptat și pocăit
Înțeleptul: Iată că am ascultat în tăcere și cu liniște socoteala pe care ai făcut-o. Acum dar, ascultă-mă și tu, ca să-ți arăt altă socoteală, căci socoteala ta seamănă cu zicala: «Vinzi peștele care înoată în baltă». Iar după ce îți voi arăta și eu socoteala mea, să vadă și alți oameni cuminți, și care vor zice ei că e mai bună, pe aceea o voi păstra și de ea va trebui să ne ținem cu toții.
Dreaptă socoteală pune la temelia vieții tale
Lumea: Arată-mi deci care e socoteala de care vorbești?
Zilele noastre sînt șaptezeci de ani; dacă sîntem în putere, optzeci; iar peste aceștia, boală de nevindecat
Înțeleptul: Iată socoteala mea: cînd un om ajunge la virsta de optzeci de ani, oricine îl vede îl fericește zicînd: «Ah, fericit este omul acesta și bună soartă a avut căci și-a împlinit măsura vieții și a ajuns la adînci bătrînețe».
Fiecare om dorește deci să ajungă numai pînă la această vîrstă, cunoscînd că dacă o depășește este lovit de tot felul de dureri și de boli, precum cînta psalmistul David: «Zilele noastre sînt șaptezeci de ani, iar de vom fi în putere, optzeci de ani, și ce trece peste aceștia este osteneală și durere» (Ps. 89, 10). Acum deci fă o socoteală mai bună: ai spus că sînt în vîrstă de optzeci de ani și că, ajuns aici, să-mi fac socoteala dacă am trăit într-adevăr acești ani pe care i-am amintit sau nu. Ia seama: în acești optzeci de ani eu fac șapte împărțiri, adică disting șapte vîrste, și anume: pruncia, copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, căruntețea și bătrînețea. În aceste șapte părți ale vieții sînt deci cuprinși cei optzeci de ani.
Mai zic că din acești optzeci de ani numai patruzeci am fost viu, iar alți patruzeci mort, socoteală adevărată și fără de greșeală, pentru că în douăzeci și patru de ceasuri se face o rotire a soarelui (douăsprezece ceasuri întuneric, adică noapte, și douăsprezece ceasuri lumină, adică zi); deci ziua spun că trăiesc, iar noaptea că mor, adică ziua sînt viu și noaptea mort, căci dormind în pat sînt aidoma celui ce zace în sicriu, pierzindu-mi mintea și simțirea, nevăzînd cu ochii, neauzind cu urechile, neadulmecind cu mirosul, nesimțind cu gustul, mai ales că toate organele corpului amorțesc și înțepenesc, așa încit, cufundat în aşternut, sint asemenea celui îngropat în mormînt: el acoperit cu pămîntul, eu înfășurat cu plapumă, el între cele patru scînduri ale sicriului, eu între cei patru pereți ai casei. Sufletul mortului este viu, și la fel de viu rămîne și sufletul meu; dar după cum eu, cind dorm, numai arterele îmi zvîcnesc și pulsează ca semn că mă voi trezi, tot astfel pentru mort se adeveresc cuvintele vii ale Sfintei Scripturi, că iarăși va învia, și în felul acesta ne vom scula amîndoi: el din mormînt, iar eu din aşternut, el din sicriu, iar eu din casă.
Cum vezi, nu este nicio deosebire între noi, așa că numai patruzeci de ani am fost viu și patruzeci mort. Din viață mi-au rămas deci numai patruzeci de ani. Să socotim acum, oare acești patruzeci de ani i-am trăit în întregime sau nu? Să împărțim deci acești patruzeci de ani între cele șapte virste ale omului, ca să știu apoi ce fel de viață și ce fel de trai am avut la fiecare dintre aceste vîrste, și să te fac și pe tine, lume, să înțelegi aceasta.
Mai întîi, vîrsta prunciei. După mine, în timpul celor șapte ani ai acestei virste nu duci o viață întreagă, fiindcă cel ce trăiește știe ce face, cunoaște ce vede, înțelege ce aude, pricepe binele și răul, vorbește, umblă și are rațiune. Dar toate acestea îi lipsesc pruncului, adică acelei vîrste care nu are cunoștință de niciuna dintre ele. lată dar că în pruncie am fost ca și cum n-aş fi fost; în felul acesta, din adevărata viață mi-au rămas numai treizeci și trei de ani.
Urmează îndată virsta copilăriei, care urcă pînă la patrusprezece ani. După cîte îmi amintesc despre această virstă plină de lipsuri, eram și atunci viu, dar nu eram om. Mai întîi, pentru că omului îi este dat să cunoască credința, legea și dogmele, binele și răul, să-și agonisească hrana și băutura.
Am numit în primul rînd credința, adică a crede, a cunoaște, a ști că există Dumnezeu și că el a făcut toate cele văzute și nevăzute; în al doilea rind, legea și dogmele, adică a cunoaște lucrurile de care trebuie să ne ferim și cele pe care trebuie să le păzim; în al treilea rind, hrana și băutura, adică a putea ara și semăna, a lucra via și a face negoț, toate acestea fiind necesare pentru chiverniseala omului. Dar la această vîrstă eu eram lipsit de toate acestea, mai ales pentru că nu știam că există Dumnezeu; deși în biserică mărturiseam aceasta, dar nu știam despre ce vorbesc și despre cine mărturisesc, și de ce folos îmi este acea mărturisire nu cunoșteam.
De altfel, mi se pare că nu numai eu, ci întreaga fire omenească în general se prezintă la fel. Iar dacă vei zice că unii ar avea încă din virsta copilăriei ceva din cunoştințele de om matur, nu tăgăduiesc, pentru că Dumnezeu, părintele luminilor, care trimite harurile cele desăvirșite, poate să facă și aceasta — și nu numai cu firea oamenilor, dar și cu firea animalelor. Astfel, odinioară măgarul lui Valaam l-a recunoscut pe îngerul lui Dumnezeu, în timp ce Valaam însuşi nu l-a recunoscut (Num. 22, 27-33); sau leii cei flămînzi au înțeles că Daniil este profetul lui Dumnezeu și nu i-au făcut niciun rău; iar focul cuptorului din Babilon a priceput că cei trei copii sint nevinovați, așa încît firea focului, care mistuie nu numai lemnele, ci și pietrele, nu a putut arde sau vătăma cît de puțin cărnița fragedă și moale a acelor copilași (Dan. 3, 23).
Multe alte minuni a făcut și a arătat el, nenumărate ca mulțime și nemăsurate ca mărime, inaccesibile firii omenești, dar din cauza firii individuale și comune, mai ales din cauza propriei mele firi, în virsta copilăriei și a condițiilor amintite mai sus nu pricepeam nimic, nu cunoșteam nici măcar o mică parte din ele. Aşadar, cine n-are cunoștință și ignoră atît pe Dumnezeu, cît și pe sine însuși și nu înțelege de ce s-a născut, ce este și cine este, nu este om, ci animal sau altceva, nerațional și nesimțitor, ca lemnele, pietrele și celelalte. Pentru că despre toate celelalte cîte sînt în lume — animale, lemne, pietre, păsări, pești — nu se spune că nu există, ci că există, dar nu sînt numite oameni, ci fiecare sînt numite după chipul și asemănarea și genul lor.
La fel și eu, nu că n-aș fi fost, căci eram, dar parcă aveam numai chipul și asemănarea de om, dar nu eram om întreg, și semănam (nu la chip, ci la judecată) mai mult cu animalul decît cu omul. De aceea, dar, decit să spun că am trăit ca un animal, mai bine aș spune că n-am trăit nici măcar o zi, și decît să spun că am trăit cu chip de om și fire de animal, mai bine mă voi numi mort și fără suflare de viață; în felul acesta, iată că viața mea a rămas de douăzeci și şapte de ani.
În acești douăzeci și șapte de ani sînt cuprinse celelalte cinci vîrste: adolescența, tinerețea, bărbăția, căruntețea și bătrînețea. Cea dintîi dintre ele este adolescența, care merge de la patrusprezece pînă la douăzeci și unu de ani — însă după socoteala mea pînă la şaptesprezece ani tot de firea copilăriei ține, așa încît pînă ce ajunge omul la virsta de șaptesprezece ani, adică pînă să înceapă, cum se spune, să-i mijească mustața, tot copil i se zice (căci în limba latină această virstă se numește pubertas, de la pubes, numele părului care crește la început la mustăți și în barbă). Aşadar, cam tot de o cunoștință copilărească se slujește și întreagă virsta adolescentului pînă la şaptesprezece ani și seamănă în toate cele cu virsta copilului (afară de cazul cind își îndreaptă mintea cu învățătura), precum adeverește și fericitul David, spunind: «Păcatul tinereții mele, Doamne, nu-l pomeni» (Ps. 24, 7), pentru că tinăr fiind nu știa ce face, ci făcea ceea ce nu știa.
Cu această socoteală, iată că am mai pierdut cinci ani din viața mea și în felul acesta ea a rămas de douăzeci și trei de ani. Voi mai scădea acum din cele trei vîrste care mi-au rămas încă trei ani, socotind pe cei pierduți cu boli și necazuri, în închisori, în robii sau în lipsă de libertate. Deoarece bietul om care se află bolnav nu poate fi sigur că se va însănătoși și, tot aşa, în închisoare fiind și în nevoie, nu poate ști sigur dacă va scăpa, această stare este numită «jumătate viață și jumătate moarte»; și nu numai aceasta, ci orice viață grea și de nesuferit așa o va socoti orice om cu mintea întreagă, adică nu viață, ci moarte, nu libertate, ci închisoare, nu tihnă și liniște, ci chin și osteneală, și cu ele o va asemui, pentru că acolo unde sînt chinuri nu este viață, ci moarte. De aceea și chinul cel veşnic este numit moarte.
lată deci că din optzeci de ani toată viața mea se rezumă la douăzeci. Dar dacă aș fi avut de trăit șaizeci de ani, ar fi rămas doar cincisprezece, din patruzeci doar zece, iar din douăzeci numai cinci ani.
Acum, o, lume repede trecătoare, adu-ți aminte că mi-ai spus că dintr-o săptămînă măcar o zi să fac voia ta și să umblu tăvălindu-mă în desfătările tale. Ai văzut însă că, potrivit socotelii tale celei drepte și adevărate, din cei optzeci de ani numai douăzeci am aflat ai mei. Douăzeci de ani înseamnă o mie de săptămîni, și scoțind din fiecare săptămină cîte o zi, fac o mie de zile; o mie de zile înseamnă doi ani și două sute şaptezeci de zile. Dar, în atît de scurt și puțin timp, oare cu ce fel de petreceri mă pot eu desfăta și petrece?
Decît să te ascult pe tine și să rămîn numai cu atita, mai bine este însă să nu te ascult și să rămîn și fără aceasta. Iar și mai bine este să ne despărțim și să ne îndepărtăm unul de altul. De aceea oricine este cunoscător și oricine are minte să se gîndească și să socotească cu prudență și cu mintea întreagă, ca un înțelept, și foarte amănunțit că ținînd seamă de desfătările celor optzeci de ani și plăcerile lumii am găsit numai doi ani și două sute şaptezeci de zile; dar celui care va trăi patruzeci de ani îi va rămîne numai un an și o sută treizeci și cinci de zile, și tot așa, după cum am mai spus, aceluia care va avea mai puțini ani îi va rămîne și mai puțin timp.
Dar fie că este vorba de multă vreme, fie de puțină, cuvintele și învățăturile pe care le afli de la lume nu trebuie aplicate, pentru că fie în multă, fie în puțină vreme, ele tot mult păgubesc; și dacă este vorba de multă vreme, vei greși mai mult, iar dacă este vorba de puțină vreme — fie și o zi sau nici atit, un ceas sau un sfert de ceas — cu poftele lumești bietul om își va pierde sufletul; chiar și pentru un ceas de plăcere pe care o are trupul, sufletul, care nu este vinovat, se va chinui îngrozitor, fără milă, cumplit, fără nicio mîngiiere, mult, fără seamăn, în veci, fără de sfirșit, pedepsindu-se fără de sfirşit.
Să nu se lase bietul om nici în nădejdea aceea, spunindu-și: «Deşi am făcut rele în tinerețea mea, cînd voi fi bătrîn, mă voi lăsa de ele și mă voi pocăi». Să nu te lași de păcat abia cînd te lasă el pe tine, căci nu ești în ciștig și, precum spune Ințeleptul, să nu făgăduieşti zicînd: «Vino mîine și îți voi da, pentru că pină mîine nu știi ce se va întîmpla cu tine» (Pilde 3, 28). Același lucru îl amintește pururea și slăvitul cuvînt al preaslăvitului Hristos Dumnezeu acolo unde spune, la parabola bogatului: «Suflete, mănîncă și bea, ai multe bogății», fără să știe că a doua zi îi vor lua sufletul (Lc. 12, 19-20).
Să socotească deci orice om care se folosește de minte și de rațiune ce folos ar avea dacă ar dobîndi nu numai desfătările și dezmierdările lumii, ci chiar lumea întreagă, și dacă ar trăi nu optzeci sau o sută de ani, ci chiar dacă ar trăi cît lumea, dar și-ar pierde în schimb sufletul? Mai cu seamă că, de și-l va pierde, nu i se arată nicio cale ca să-l regăsească (și nu în această lume), și că odată ce-l va vinde iadului în schimbul păcatelor, nici cu cel mai scump preț nu-l va putea răscumpăra.
De aceea, dar, oricine se numeşte om și se slujește de ocîrmuirea unei minți întregi să socotească cu toată grija și cu tot de-amănuntul și, socotind, să înțeleagă ce este lumea, adică ce este trupul său, și ce este el, adică ce este sufletul lui, și ce sînt prefăcătoriile lumii, adică poftele trupului spre care-l îndeamnă lumea, adică îl atrage pofta trupului, și ce este ceea ce vrea lumea să facă el, adică ce poftește carnea, și ce i se cuvine lui, adică ce trebuie să facă sufletul lui. Și socotind acestea, să vadă că toată lumea se slujește de două lucruri: de lumină și de întuneric, adică de bine și de rău, și că, deasupra acestora două suflă cît pot de tare patru vînturi care se luptă între ele, adică împărăția cerului și sufletul, împărăția lumii și trupul. Cerul și sufletul tind spre partea binelui, adică se luptă pentru lumină și împotriva întunericului, adică se luptă împotriva răului; vor să facă binele, iar răul să-l alunge. Lumea sau împărăția lumii împreună cu trupul se țin de partea răului și luptă împotriva luminii, adică luptă împotriva binelui ca să facă răul, iar de bine nici nu țin seama.
De aceea, dar, fiecare om întreg se cade să depună multă sirguință și să ducă o luptă mare pentru suflet, ca nu cumva partea mai josnică să încalece pe cea mai nobilă, căci nici slugii nu i se cade să fie mai mare decit stăpinul său (Mt. 10, 24). Pentru că cerul este o moștenire mai nobilă, veşnică și fără de sfirșit, iar lumea este o moștenire mai josnică, repede pieritoare și care nu se mai întoarce în nimic. La fel și trupul este țărînă muritoare, care nu se mai întoarce în nimic, iar sufletul, suflare dumnezeiască, nemuritoare și eternă, după cum spunea poetul: «Ca să fii întreg la suflet, oare ce ai refuza să înduri?» Pentru că această parte are mai mare preț decit trupul, mai ales că, de va socoti bine, nimeni nu va găsi nimic care să placă minții celei înțelepte. Și chiar dacă ar găsi dintr-acelea care plac trupului și ochiului trupesc, frumos ne învață Evanghelistul Ioan: «Nu iubiți lumea și nici cele lumești» (1 In. 2, 15).
De aceea mintea omenească pe cele cerești să le dorească, pe cele pămîntești să le disprețuiască, și cu fel de fel de strădanii să tindă spre cele cerești, unde se află și tronul, și adevărata lui liniște. Pentru că lumea nu este un lăcaș trecător, și noi într-însa sîntem niște locuitori vremelnici, iar cerul este moștenirea noastră și acolo sîntem noi locuitori permanenți și moştenitori.
Cind va fi aceasta? Cind ne vom lepăda de lume și cind vom cunoaște că de la această lume nu vom avea niciun folos, cind vom îndeplini prin faptă acele sfinte, apostolicești și bisericești porunci pe care le-am cunoscut și auzit, după cum spune: «Nu cel ce cunoaște poruncile, ci cel ce le face fi-va fericit» (Rom. 2, 13). Dar cind ne vor fi la îndemînă acestea și ne va fi ușor să le îndeplinim? Cind ne vom apuca să le lucrăm cu toată inima și dragostea desăvirșită, deoarece dragostea, supunîndu-le pe toate, cu tărie le biruiește.
Acest punct este, poate, cel mai lucrător socotesc din toată Cartea întîi: nu o pledoarie abstractă, ci o metodă. Sfinții Părinți ai pustiei practicau ceva foarte asemănător — nu speculau despre moarte, ci numărau, cu creionul minții, zilele rămase, ca să scoată sufletul din amorțeala «voi avea timp». Cantemir face aici, prin gura Înțeleptului, exact acest lucru: reduce optzeci de ani, prin șapte scăderi succesive, la douăzeci de ani cu adevărat trăiți — și, din aceștia, la doar cîteva zile pe care Lumea le cerea pentru sine.
Cea mai îndrăzneață mișcare a socotelii este identificarea somnului cu moartea și a trezirii cu învierea. Nu e doar o figură de stil: Sfîntul Apostol Pavel folosește exact aceeași imagine cînd scrie «Scoală-te, cel ce dormi, și te ridică din morți, și te va lumina Hristos» (Efeseni 5, 14), iar Sfîntul Ioan Gură de Aur numește somnul de fiecare noapte «fratele morții» și trezirea de fiecare dimineață o icoană zilnică a învierii — o repetiție dată de Dumnezeu omului, ca să nu uite ce îl așteaptă cu adevărat. Cînd Înțeleptul spune «ziua sînt viu și noaptea mort», el nu exagerează poetic, ci aplică asupra propriei vieți aceeași pedagogie duhovnicească prin care Biserica ne cheamă în fiecare dimineață să «lepădăm lucrurile întunericului» (Romani 13, 12).
La fel de important e felul în care Înțeleptul scoate din calcul pruncia și copilăria — nu pentru că acei ani n-ar fi avut valoare, ci pentru că le lipsea condiția omului treaz: cunoașterea binelui și a răului, purtarea de grijă a sufletului, judecata liberă. E o distincție pe care Avva Dorotei al Gazei o face și el cînd vorbește despre deosebirea dintre a exista și a trăi cu adevărat: existența biologică nu e încă viață duhovnicească, așa cum «chipul» nu e încă «asemănarea» desăvîrșită. Iar cînd Înțeleptul scade și anii bolii, ai robiei și ai lipsei de libertate, numindu-i «jumătate viață, jumătate moarte», el nu disprețuiește suferința, ci arată, cu luciditate ascetică, ce anume din viața noastră este cu adevărat «al nostru», adică vreme liberă pusă la dispoziția voii — restul fiind îngăduit de Dumnezeu, dar nu stăpînit de noi.
Concluzia e zdrobitoare pentru orice negociere cu păcatul: din optzeci de ani, doar douăzeci sînt cu adevărat trăiți, iar din cererea Lumii de «o zi pe săptămînă», rezultă mai puțin de trei ani — o nimica toată, pentru care sufletul, „care nu este vinovat”, ar putea plăti chinuri fără sfîrșit. Este exact întrebarea Mîntuitorului: «Ce-i va folosi omului să cîștige lumea întreagă, dacă își va pierde sufletul?» (Marcu 8, 36), iar avertismentul împotriva amînării — «nu te lăsa de păcat abia cînd te lasă el pe tine» — reia, cu aceeași asprime, cuvîntul din Pilde 3, 28 și pilda bogatului nebun (Luca 12, 19-20), ambele citate direct în text ca piatră de temelie a întregii socoteli.
Finalul urcă dincolo de aritmetică, spre teologie: lumea întreagă, spune Înțeleptul, se împarte în lumină și întuneric, iar deasupra acestei lupte suflă patru vînturi — cerul și sufletul de o parte, împărăția lumii și trupul de cealaltă. Este o formulare aproape identică cu învățătura Sfîntului Apostol Pavel despre lupta dintre Duh și trup, care «poftesc împotriva olaltă» (Galateni 5, 17), iar avertismentul ca partea mai josnică — trupul — să nu încalece pe cea mai nobilă — sufletul — se sprijină direct pe cuvîntul Mîntuitorului: «Nu este ucenicul mai presus decît învățătorul, nici sluga mai presus decît stăpînul său» (Matei 10, 24). Dar Cantemir nu încheie în frică, ci în dragoste: cunoașterea poruncilor nu mîntuiește dacă rămîne doar cunoaștere («nu cel ce cunoaște… ci cel ce le face», Romani 2, 13), iar puterea de a le împlini vine nu din silă, ci din dragostea desăvîrșită care, spune el, «supunîndu-le pe toate, cu tărie le biruiește» — ecou limpede al imnului pauline către dragoste, unde se spune că ea «nu cade niciodată» (1 Corinteni 13, 8) și este mai mare decît credința și nădejdea (1 Corinteni 13, 13).
