Despre căutarea sufletului în cel care nu se lasă găsit
Măști. — Sunt femei care, oriunde le-ai cerceta, nu au nimic înlăuntru, ci sunt simple măști. Vrednic de milă este bărbatul care are de-a face cu asemenea făpturi aproape-nălucă și în chip necesar nemulțumitoare; dar tocmai asemenea femei știu cel mai tare să aprindă dorința bărbatului: el caută sufletul lor, și îl caută mereu. — Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Aforismul spune trei lucruri și le leagă între ele. Că există făpturi care, oricât ai cerceta, nu au dinlăuntru, ci doar mască. Că omul legat de ele este de plâns, pentru că nu află nimic care să-l sature. Și, partea cea mai tăioasă: tocmai ele aprind dorința cel mai tare, iar el le caută sufletul „mereu”. Golul nu respinge, ci atrage; cu cât se retrage ce se caută, cu atât crește căutarea. Aforismul vorbește despre femei, dar structura pe care o descrie nu are sex: bărbatul poate purta aceeași mască, iar femeia poate fi cea care caută fără sfârșit. De aceea aforismul poate fi citit ca o lege a dorinței, nu ca o sentință asupra unui neam de oameni.
Cuvântul grecesc pentru față, prosopon, a însemnat întâi masca actorului de teatru, prin care glasul unui om răsună ca glasul altuia; iar actorul se numea hypokrites, de unde ipocritul. Hristos folosește cuvântul cu toată greutatea lui: mormintele văruite, frumoase pe din afară și pline pe dinăuntru de oase de morți (Matei 23:27-28); cei care se roagă și postesc ca să se arate oamenilor (Matei 6:5, 16). Dogmatic, istoria cuvântului este mai grăitoare încă. Erezia lui Sabelie a fost învățătura despre un Dumnezeu cu trei măști: același Unul jucând pe rând rolul Tatălui, al Fiului și al Duhului. Părinții capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz, au respins această lectură și au pus în locul măștii hypostasis-ul, subzistența reală: Cele Trei Persoane nu sunt trei înfățișări ale Unuia, ci Trei care sunt cu adevărat Cineva. Cuvântul care însemna ce se arată a fost răscumpărat să însemne cine este. Persoana, în teologia Bisericii, este ceea ce nu se lasă redus la ce arată.
Omul, făcut după chipul Persoanelor, nu are altceva mai de pierdut decât această realitate. Masca fără dinlăuntru nu este de aceea o altă fire, ci o persoană care s-a retras în ceea ce arată. Iar căutătorul ei, la rândul lui, nu caută o nălucă, ci o Persoană: ceea ce îl atrage este faptul, adevărat în adânc, că dinapoia măștii este cineva.
Dar aforismul spune ceva și despre cel care caută. De ce o caută „mereu”? Scriptura știe răspunsul: ochiul nu se satură privind (Eclesiastul 1:8); iadul și pierzarea nu se satură, tot așa ochii oamenilor (Pildele lui Solomon 27:20); iar prin Ieremia, Dumnezeu zice că poporul a făcut două rele: L-a părăsit pe El, izvorul apei vii, și și-a săpat fântâni crăpate, care nu țin apă (Ieremia 2:13). Masca este fântâna crăpată: are chipul fântânii, nu are apă; iar setea, găsind gura ei, se lasă păcălită să mai coboare o dată. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că dorința a fost dată omului pentru Dumnezeu; întoarsă spre făpturi, nu își află odihna, pentru că le cere ceea ce ele nu pot da. Augustin a spus-o în cea mai scurtă formă: neliniștită este inima noastră până se odihnește întru Tine.
Evagrie arată și mecanismul. Gândul trupesc nu are nevoie de o persoană, ci de o imagine, iar imaginea unui suflet închis este mai rodnică decât sufletul deschis, fiindcă lipsa lasă loc fantasmei: mintea își umple singură golul cu ceea ce își dorește. Masca este imaginea desăvârșită: o înfățișare fără prezență. Iar cel care o poartă, dacă o poartă din slavă deșartă, trăiește din căutare, căci fiecare căutare este o privire, iar privirea este hrana ei; Evagrie a spus că kenodoxia nu poate trăi fără martori. Căutătorul și masca se hrănesc astfel reciproc, ca două oglinzi puse față în față: fiecare vede în cealaltă, la nesfârșit, propria dorință.
Locul sufletului, în Scriptură, este dinlăuntru, și acolo stă slava. „Toată slava fiicei de rege este înlăuntru” (Psalmul 44:14); podoaba nestricăcioasă este omul ascuns al inimii, în duhul blând și liniștit (1 Petru 3:3-4); iar Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17:21). Dar dinlăuntrul altuia nu se poate lua cu forța și nu se poate scoate prin căutare: el se dăruiește sau nu, în libertate. Căutătorul care vrea să prindă sufletul din fața lui face din el obiect, adică exact ceea ce se plânge că află, o mască.
Filosofic, aforismul se așază sub semnul lui Eros din Banchetul lui Platon. Diotima spune că Eros este fiul lui Poros, al priceperii, și al Peniei, al sărăciei: nici nu are, nici nu-i lipsește de tot, ci este între; de aceea dorința ține doar cât timp lipsește ceva. Masca este garanția lipsei neîncetate: ceea ce nu se dă niciodată rămâne pururea de dorit, și Eros se face roată. Stendhal a numit aceasta „cristalizare” (Despre iubire, 1822): o ramură aruncată în mina de sare de la Hallein se scoate, după câteva luni, acoperită de cristale strălucitoare, și îndrăgostitul acoperă astfel pe cea iubită cu desăvârșiri pe care nu le-a cunoscut. Masca este ramura: cu cât este mai puțin cunoscută, cu atât are mai multe cristale.
Iar Jung, citind același lucru dinăuntru, a numit anima chipul sufletului pe care bărbatul îl poartă în sine și îl aruncă asupra femeii; „el caută sufletul lor” este, în acest sens, aproape literal: își caută propriul suflet pe ecranul unei măști. Părinții spun același lucru cu o precizare: cel care caută în afară ceea ce este înlăuntru nu va afla niciodată destul în afară, pentru că nici înlăuntru nu s-a aflat încă pe sine.
Psihologic, tot ce spune aforismul se poate numi. Comportamentul răsplătit imprevizibil este cel mai greu de stins (întărirea cu raport variabil, Skinner): același principiu ține omul în fața automatului de jocuri și în fața celui care dă și retrage, apropie și îndepărtează. Limerența (Tennov, 1979) se intensifică exact acolo unde este nesiguranță. Experimentul de pe podul suspendat (Dutton și Aron, 1974) a arătat că neliniștea poate fi citită greșit ca atracție. Iar în atașament, perechea cea mai statornică și cea mai dureroasă este cea dintre cel anxios și cel evitant: cel care se retrage activează căutarea celui care se teme de pierdere.
Dar psihologia are și o corectură de adus aforismului: „nu are nimic înlăuntru” este concluzia observatorului, nu constatarea lucrului. Winnicott a arătat că sinele fals se organizează tocmai ca să apere sinele adevărat; Fairbairn, că cel pentru care dinlăuntrul este prea primejdios de arătat se retrage în înfățișare. Masca este, de cele mai multe ori, nu absența unui suflet, ci paza lui. Aici se desparte compasiunea de dispreț: Nietzsche are milă numai de bărbat; Părinții au milă de amândoi, de cel care caută fără să afle și de cel care se ascunde fără să fie aflat.
Și, dogmatic, „nu are nimic înlăuntru” nu poate fi ultimul cuvânt despre om. Părinții învață că chipul lui Dumnezeu se poate întuneca, dar nu se poate șterge; el rămâne în cel mai ascuns om, fie și sub straturi. Masca este deci un strat, nu o natură, iar cine o ia drept natură o întărește, fiindcă o tratează ca pe ceea ce pretinde că este.
Hristos arată calea în fața Samarinencei, o femeie cu cinci bărbați, venită la fântână la amiază, cu mască și cu urcior. El nu o urmărește, nu o laudă și nu o abandonează. Mai întâi cere (Ioan 4:7): cine cere se coboară sub mască, la nevoia pe care ea o acoperă. Apoi spune adevărul, blând și întreg (4:16-18). Când ea mută discuția pe munte, într-o disputa religioasă, o altă mască, El răspunde și acolo, fără să se lase tras de la chip. Iar ea își lasă urciorul și aleargă în cetate: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut” (Ioan 4:28-29). Sufletul nu a fost prins; a fost cunoscut, și de aceea s-a dăruit. Masca nu a fost smulsă; a căzut, pentru că nu mai avea ce apăra.
Aforismul se încheie cu un om care caută „mereu”. Scriptura încheie altfel: acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, iar atunci voi cunoaște precum am fost și eu cunoscut (1 Corinteni 13:12). Căutarea fără sfârșit nu se încheie când sufletul celuilalt este prins, ci când al său a fost aflat de Cel care îl cunoaște. Numai cel care a fost cunoscut astfel poate privi o mască fără să se lase înșelat de ea și fără să o disprețuiască: știe că dinapoia ei este cineva, și îl lasă să vină.
