„Ți se cuvine mai întîi să știi de cine a fost făcută această lume, ca și întreg cuprinsul ei, adică toate împrejurările ei. După aceasta trebuie să înțelegi că ea este trecătoare și nestatornică, după cum spune însuși creatorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos: «Cerul și pămîntul vor trece» (Mt. 5, 18) și după cum învață altcineva, asemenea lui: «Este timp pentru orice lucru și toate trec cu timpul» (Ecl. 3, 1).” — Dimitrie Cantemir, Divanul, disputa sufletului cu trupul
Nu întîmplător Cantemir deschide și această a doua dispută tot printr-un „ți se cuvine să știi”. E aceeași mișcare pe care o face Biserica înainte de a rosti orice poruncă morală: mai întîi mărturisirea de credință, abia apoi porunca. Sfîntul Vasile cel Mare nu începe *Hexaimeronul* cu o predică despre patimi, ci cu „La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul” — pentru că omul care nu știe cine a făcut lumea nu poate ști nici cum să se poarte în ea. Trupul nu poate fi judecat înainte ca lumea din care e făcut trupul să fie judecată întîi. Așa începe, cu bună rînduială, și disputa sufletului cu trupul: nu cu acuzația, ci cu mărturisirea Ziditorului.
Dar observă a doua mișcare, mai fină: de la „cine a făcut lumea” se trece imediat la „lumea trece”. Nu e o alunecare întîmplătoare de subiect. E chiar miezul dogmei creației: o lume făcută nu poate fi eternă, pentru că doar Cel nefăcut este fără de sfîrșit. Filosofia păgînă a putut gîndi o lume necreată și de aceea veșnică — Aristotel însuși a lăsat cosmosul fără început și fără sfîrșit, tocmai pentru că refuza să-i pună un Făcător din afara lui. Scriptura face invers: pentru că lumea are un început în afara ei însăși, are și un sfîrșit. Trecerea lumii nu e o observație tristă despre stricăciune, e o consecință logică a creației ei. Ce a fost adus din neființă se poate întoarce spre neființă — doar harul îl ține.
Aici stă și înțepătura pentru suflet, cel care e pe cale să acuze trupul: trupul nu e vinovat că e trecător, e vinovat sufletul care i-a cerut trupului să fie ceea ce nu poate fi — statornic. Aceasta este, de fapt, forma cea mai veche a philautiei: nu iubirea grosolană de plăceri, ci nădejdea pusă greșit — nădejdea de stabilitate așezată într-un lucru care, prin însăși facerea lui, a fost rostit trecător. Evagrie numește aceasta rădăcina tuturor logismoi: sufletul care caută în cele făcute odihna pe care numai Făcătorul o poate da. Ecclesiastul nu spune „toate sînt deșarte” ca să deznădăjduiască pe om, ci ca să-l dezlipească de o nădejde pusă greșit, ca să-l elibereze pentru cealaltă.
Psihologia modernă a găsit și ea, pe limbajul ei, aceeași rană — fără să-i știe numele. Cercetarea asupra „iluziei de permanență” arată că mintea omului tratează instinctiv starea prezentă ca stabilă, chiar cînd toate dovezile arată contrariul: durerea de acum pare că va ține veșnic, fericirea de acum pare că nu se va sfîrși niciodată. E o formă de orbire cognitivă în fața timpului. Dar unde teoria terapeutică se oprește la „acceptarea impermanenței” ca tehnică de reducere a anxietății, patristica merge mai departe: nu e destul să accepți că lucrurile trec, trebuie să știi *cine* nu trece. Fără acest al doilea pas, „totul trece” rămîne doar o resemnare stoică — o liniște fără Persoană în ea. Cu el, devine ceea ce era la Cantemir de la început: nu o teorie despre lume, ci o mărturisire despre Ziditorul ei.
De aceea disputa sufletului cu trupul nu putea începe altfel. Înainte ca vreo vină să fie cîntărită între ele, amîndouă trebuie așezate sub același adevăr: nimic din ce sînt ele, luate separat, nu ține loc de Cel ce le-a făcut pe amîndouă și le va și despărți, pentru o vreme, la vremea ei.
