„Semnul sufletului nobil. Sufletul nobil nu este cel în stare de cele mai înalte zboruri, ci cel care se ridică puțin și cade puțin, trăind mereu într-o atmosferă și la o altitudine liberă și luminoasă.” — Nietzsche
Cuvântul acesta răstoarnă o judecată veche a omului: aceea că mărimea unui suflet se măsoară după culmea atinsă. Se laudă înălțimea zborului și se uită prăpastia care îl urmează; se numără clipele de avânt, nu zilele de climat. Sentința mută măsura de la amplitudine la atmosferă. Nobil nu este cel care atinge vârfuri, ci cel care locuiește într-un aer curat, la o înălțime pe care o poate purta. Și nu este vorba de o simplă prudență, ci de o lege: cel ce se ridică mult cade mult, fiindcă întinderea căderii se hrănește din înălțimea suirii. Între cele două nu e dușmănie, ci rudenie; sunt aceeași mișcare privită din cele două capete ale ei.
Părinții au cunoscut legea aceasta înainte de a fi fost rostită. Avva Moise, în convorbirea cu Cassian despre discernământ, arată că extremele aduc aceeași ruină: cel secat de post cade în aceeași prăpastie cu cel prea sătul, iar mama virtuților nu este nici elanul, nici sârguința, ci măsura, căci fără ea și binele se întoarce în rău. De aceea calea împărătească, drumul din mijloc, nu este o cale a celor fără căldură: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga” (Pilde 4:27) este porunca celor care vor să ajungă. Evagrie arată pe urma aceleiași legi că gândul slavei deșarte nu vine la cel ce zace, ci la cel ce a urcat, la cel ce a biruit, așa încât însăși înălțarea devine ocazia căderii. Ceea ce Isaia spune despre căzutul din cer („în cer mă voi sui… și până la iad te vei pogorî”, 14:13-15) este tot o măsură: adâncimea prăbușirii egalează înălțimea gândită.
Scriptura păstrează chipul acesta în scene mici. Petru pășește pe ape, iar al doilea pas al său este scufundarea (Matei 14:28-31): zborul a fost al avântului, nu al unei stări. Pe Tabor ucenicul ar fi făcut colibe, „nepricepând ce zice” (Luca 9:33), iar a doua zi Hristos coboară cu ei la câmpie (Luca 9:37): Taborul se primește, nu se locuiește. Psalmistul își mărturisește nobilețea nu prin ce a atins, ci prin ce a refuzat: „Doamne, nu s-a semeţit inima mea… nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele minunate mai presus de mine” (Psalmul 130:1). Și Scara îi dă numele cel mai înalt stării în care nimic nu mai urcă și nimic nu mai cade: pe treapta a douăzeci și noua, apatheia se cheamă „cer pe pământ”, nu eveniment, ci atmosferă.
Se cuvine îndreptată aici o neînțelegere. Epectasa, întinderea neîncetată spre cele dinainte (Filipeni 3:13), așa cum o învață Grigorie al Nyssei, nu este zbor, ci mers. „Se ridică puțin” nu înseamnă a rămâne jos, ci a nu se arunca: pasul mic, neîntrerupt, pe măsura puterii, fără răsturnări. Iar altitudinea sufletului nobil este tocmai de aceea o altitudine: nu valea celui letargic, pe care Apocalipsa îl mustră ca „nici rece, nici fierbinte” (3:15-16), ci un platou înalt, urcat cu răbdare, unde căderea are puțin de unde să cadă.
Filosofia a bănuit și ea acest lucru. Aristotel descrie sufletul mare (megalopsychos) nu ca pe cel în extaz, ci ca pe cel care poartă cu măsură și norocul, și nenorocul: nici covârșit de bucurie când izbândește, nici de durere când pierde (Etica Nicomahică IV, 1124a). Horațiu îl sfătuiește pe prieten să-și păstreze mintea la fel de egală în împrejurări grele și în cele bune, ferită de bucuria semeață (Ode II, 3). Stoicii au numit aceasta constantia. Iar Pascal, cu acuitatea lui, a arătat că omul nu-și dovedește mărimea stând la un capăt, ci atingându-le pe amândouă deodată și umplând tot spațiul dintre ele. Mărimea nu este vârful, ci întinderea locuită neîntrerupt.
Cultul romantic al sublimului a spus contrariul: geniul ca fulger, sufletul care valorează cât tăria extazelor lui și, mai ales, cât de adânc cade după ele. Sentința citată aici stă împotriva acestui cult, și îi răspunde prin faptul că fulgerul nu poate fi locuit. Cel care trăiește din vârfuri trăiește, de fapt, din contrastul cu văile, iar contrastul este o foame, nu o împlinire.
Psihologia descrie aceeași lege cu mijloacele ei. Legea Yerkes–Dodson arată că performanța și luciditatea au o treaptă optimă de activare, iar de o parte și de alta a ei se degradează. Sistemul recompensei se învață prin eroarea de predicție: un vârf recalibrează nivelul de bază, iar obișnuitul începe să pară cenușiu; de aceea cel ce caută vârfurile devine, în timp, tot mai sărac în zi. Kohut a descris Sinele grandios, care se umflă în exaltare și se prăbușește în rușine la prima neîmplinire, oscilația fiind una și aceeași boală, nu două stări. Evagrie o numea slavă deșartă, cu aceeași nevoie de martor, cu aceeași cădere.
Maslow, spre sfârșitul vieții, a deosebit experiența de vârf (scurtă, intensă, trecătoare) de „experiența de platou”: calmă, durabilă, deschisă, la care se ajunge printr-o anume cultură a atenției și nu printr-un șoc. Iar cercetarea regării emoționale (Gross) arată că stabilitatea nu vine din suprimarea căderii în clipa în care ea se produce, ci din reglajul timpuriu, din felul în care situația este înțeleasă dinainte să-și arate forța. Instabilitatea afectivă nu este, așadar, un semn de profunzime; este o cheltuială.
Dar psihologia descrie platoul, nu-l dă; filosofia îl laudă, nu-l construiește. Părinții spun cum se ajunge la el: prin pocăința care taie rădăcina avântului trufaș, prin ascultare care ia măsura de la altul, prin rugăciunea care ține mintea în loc și nu o lasă să urce sau să se prăbușească după gândul fiecărui ceas. Atmosfera „liberă și luminoasă” este harul care s-a așezat peste truda cea mică și neîntreruptă. Căci omul nu se poate ridica singur la altitudinea aceasta; poate doar să consimtă să fie purtat acolo și să nu se arunce de acolo.
Iată de ce rugăciunea cea mai potrivită nu cere aripi, ci pământ drept: „Duhul Tău cel bun să mă povățuiască în pământ drept” (Psalmul 142:10). Cine umblă în pământul acesta nu are de ce să se teamă de vârfuri și nici de văi, fiindcă, așezat o dată pe înălțimea dăruită, nici nu urcă mult, nici nu cade mult.
