Să crezi că lumea este făcută de Dumnezeu
Așadar, această lume este făcută de Dumnezeu, atoatefăcătorul, precum mărturisește Moise, cel mai vechi dintre toți istoricii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul” etc. (Gn. 1, 1).
Lumea este ca o grădină, iar oamenii ca florile
Lumea este ca o grădină și într-însa oamenii sînt ca florile, precum mărturisește Osie (14, 5): „Răsări-va Israel ca un crin” sau „Tot trupul este iarbă și toată slava lui ca floarea: iarba s-a uscat și floarea a căzut” (Is. 40, 7-8).
Omul este ca pomul și ca rodul, cu alte cuvinte ca fructele sînt faptele lui.
Din pomul bun va ieși roadă bună [Mt. 7, 17] și la aceasta se adaugă cele ce urmează acolo unde se spune despre omul bun: „Și va fi ca pomul răsădit lîngă trecerea apelor, care își va da rodul la timpul cuvenit, iar frunza lui nu va cădea” (Ps. 1, 3 și Ier. 17, 8).
Lumea este ca un tezaur, dacă o vei folosi spre bine, iar dacă o vei folosi spre rău, rea va fi pentru tine
Lumea este ca un tezaur (desigur, al celor trecătoare). Dacă vei folosi avuția în sensul bun, va fi spre binele tău, pentru că spune Ecleziastul (6, 12): „Avuția strînsă pe nedrept este spre răul celui ce a agonisit-o”, și iarăși: „Cine iubește argintul nu se va sătura de argint” (5, 10).
Moise, cel dintâi istoric, nu scrie o cosmogonie ca să mulțumească mintea, ci ca să așeze temelia oricărei mărturisiri ce va urma: „La început a făcut Dumnezeu.” Am arătat în articolul trecut cum Vasile cel Mare respinge lumea nenăscută a lui Aristotel tocmai pentru că o lume fără început nu poate avea nici sfârșit — iar o lume fără sfârșit nu are judecată. Cantemir nu repetă aici argumentul, îl presupune: dacă lumea e făcută, tot ce se află în ea poartă pecetea facerii, adică e dar, nu proprietate. Din această temelie unică se desfac cele trei chipuri care urmează.
De aceea trece direct la grădină. Grădina nu e o podoabă de vorbire, ci o imagine precisă: o grădină nu se ține singură, ea cere Grădinar. Osie vede pe Israel crescând „ca un crin” — floare fără rădăcină în sine, care trăiește doar atâta cât rămâne prinsă de pământul care o hrănește. Isaia merge mai departe: „tot trupul este iarbă.” Nu spune ca iarba — spune este. Sfântul Vasile, în omiliile la Hexaimeron, observă că iarba nu piere din răutate proprie, ci din firea ei trecătoare; ceea ce piere degrabă e ceea ce n-a avut niciodată rădăcină în veșnicie, ci doar în ceasul care trece. Din unghi psihologic, aceasta e rana pe care Ernest Becker o numea refuzul morții: construcția de sine care se vrea permanentă tocmai pentru că, în adânc, știe că e iarbă. Cantemir n-are nevoie de Becker ca să vadă asta; are nevoie doar de Isaia.
Dar textul nu se oprește la floare — trece la pom. E o mișcare teologică precisă: floarea arată frumusețea trecătoare a firii, pomul arată rodul care rămâne. „Din pomul bun va ieși roadă bună” nu e o lege botanică, e o lege a lucrării: fapta nu se adaugă omului din afară, ci iese din el așa cum rodul iese din pom — după fire, nu după voința afișată în fața altora. Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge aici între logosul firii (ce este pomul) și tropos-ul lucrării (cum rodește el), iar Psalmul 1 le unește pe amândouă: pomul „răsădit lîngă trecerea apelor” rodește „la timpul cuvenit”, nu la cererea privitorului. E o mustrare tăcută pentru fapta bună culeasă verde, arătată înainte de vreme ca să fie lăudată — kenodoxia despre care am scris în atâtea rânduri: rodul smuls înainte de coacere nu hrănește pe nimeni, oricât ar străluci la vedere.
Ultima imagine schimbă registrul: de la fire la voință. Grădina și pomul cresc după legea lor; tezaurul nu crește după nicio lege — el stă acolo unde-l pui și te arată exact cine ești. Ecleziastul nu spune că avuția e rea, spune că avuția strânsă pe nedrept se întoarce împotriva celui ce a strâns-o, pentru că nedreptatea din agonisire rămâne în lucrul agonisit, ca o taină lucrătoare. Iar „cine iubește argintul nu se va sătura de argint” descrie exact ceea ce Erich Fromm numea structura lui a avea: cu cât posezi mai mult, cu atât golul cere mai mult, pentru că nu ființa, ci lucrul deținut a devenit temeiul sinelui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune același lucru cu alte cuvinte: iubirea de argint nu e potolită de argint, pentru că boala nu e în argint — e în iubire.
Cele trei imagini — grădină, pom, tezaur — nu sunt trei învățături separate, ci una singură privită din trei unghiuri: tot ce ai primit ca dar (frumusețea, rodul, avuția) rămâne dar doar cât timp nu-l faci al tău împotriva Dăruitorului. Hristos le adună pe toate trei într-o singură pildă, a bogatului nebun care voia să-și zidească hambare mai mari: „Priviți crinii câmpului… și Dumnezeu așa îi îmbracă” (Lc. 12, 27), iar în același capitol: „în noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine” (Lc. 12, 20). Floarea care se ofilește peste noapte și tezaurul strâns o viață întreagă mor de aceeași moarte, în același ceas. Singurul lucru care nu moare e rodul — fapta ieșită din pom la vremea ei, nu ținută în hambar pentru a fi admirată.
