O avertizare împotriva confuziei. Există moraliști care privesc atitudinea tare, nobilă, plină de lepădare de sine a unor ființe asemenea eroilor lui Plutarh, sau starea de suflet curată, luminată, dătătoare de căldură, proprie oamenilor cu adevărat buni, drept probleme științifice grele. Ei cercetează obârșia unor asemenea fenomene, arătând elementul complex din simplitatea aparentă și îndreptându-și privirea spre ghemul încâlcit de motive, spre firava țesătură de iluzii ale gândirii și spre sentimentele indivizilor sau ale grupurilor, moștenire a vremurilor străvechi, sporită treptat. Acești moraliști sunt foarte deosebiți de cei cu care sunt cel mai adesea confundați, de acele minți meschine care nu cred deloc în asemenea moduri de gândire și stări de suflet și își închipuie că propria lor sărăcie se ascunde undeva în spatele strălucirii măreției și purității. Moraliștii spun: „Iată probleme”, iar aceste făpturi demne de milă spun: „Iată impostori și înșelăciuni.” Astfel, cei din urmă tăgăduiesc existența tocmai a lucrurilor pe care cei dintâi se străduiesc să le explice. — Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Două feluri de privire
Nietzsche, un om care n-a mărturisit credința Bisericii, a văzut aici ceva ce Părinții știau de mult: există două feluri de a privi bunătatea. Unul o vede și spune: „Iată o taină, să o înțeleg.” Celălalt o vede și spune: „Iată o minciună, să o dezvălui.”
Primul nu desființează ce găsește. Al doilea a hotărât dinainte că nu poate exista nimic curat. Iar cel din urmă, spune Nietzsche, își închipuie că propria lui sărăcie se ascunde în spatele măreției altora. Ce nu are el, nu poate avea nimeni.
Să luăm acest cuvânt ca prilej de cercetare, nu ca temelie. Temelia nu este Nietzsche. Temelia este adevărul descoperit în Hristos și păstrat de Biserică.
Chipul care nu s-a stins
Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu (Facere 1:26). Căderea a întunecat și a rănit firea, dar nu a stricat chipul din temelie. Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că patimile nu sunt „făcute” de Dumnezeu în om, ci se nasc din răsucirea facultăților firești: iubirea se strâmbă în poftă, râvna în mânie. Firea rămâne bună, folosirea ei se strică.
De aceea virtutea nu este o iluzie. Apostolul spune că și neamurile, „care nu au lege, fac din fire cele ale legii”, arătând „fapta legii scrisă în inimile lor” (Romani 2:14-15). Cu atât mai mult, în cel botezat și ostenitor, lucrează harul împreună cu voința: sinergia, lucrarea de obște a lui Dumnezeu și a omului. Când vedem blândețe adevărată, nu vedem un teatru. Vedem fie o urmă a chipului, fie rodul harului primit și lucrat.
A zice „toată bunătatea e prefăcătorie” nu este, așadar, doar o greșeală de psihologie. Este o tăgăduire a învățăturii despre om. Este a spune că chipul s-a stins cu totul, iar harul nu lucrează nimic. Biserica nu învață așa.
Țesătura gândurilor: cercetarea Părinților
Dar oare cel care cercetează „ghemul încâlcit de motive” nu e pe calea cinismului? Nu, dacă o face cum o fac Părinții.
Tradiția filocalică este cea mai adâncă știință a dedesubturilor din câte există. Evagrie și Cuviosul Ioan Casian descriu logismoi, gândurile care vin, se leagă, se alipesc, se aprind în patimă. Sfântul Ioan Scărarul știe că slava deșartă se strecoară în post, în priveghere, în rugăciune, chiar în ascunderea faptei bune, și că tâlharul acesta intră pe ușa pe care tocmai ai încuiat-o. Avva Dorotei știe că o singură patimă poate purta zece măști. Sfântul Marcu Ascetul vede cum răul se ascunde în „bine” și cum conștiința, când nu e curățită, se amăgește singură.
Și totuși niciunul dintre ei nu a ajuns la concluzia: „deci smerenia nu există.” Ei au spus altceva: pentru că smerenia adevărată există, trebuie păzită; pentru că mândria se poate îmbrăca în smerenie, trebuie discernământ. Cuviosul Casian numește discernământul mama virtuților, iar Scărarul îl numește ochiul sufletului. Discernământul nu hotărăște dinainte că nimic nu e curat. El întreabă cu frică și cu răbdare: ce este aceasta, cu adevărat, și de la cine vine?
Aceasta este deosebirea: cercetarea slujește adevărul, bănuiala slujește un verdict gata făcut.
Cercetează-te pe tine, nu pe aproapele
Aici trebuie să fim foarte limpezi, pentru că aici se rupe drumul în două.
Părinții cer cercetarea neîncetată, dar o îndreaptă mai întâi spre propria inimă. „Ia aminte de tine însuți” (Deuteronom 15:9), zice Sfântul Vasile cel Mare într-o omilie întreagă. Mântuitorul nu spune: „nu cerceta”, ci: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o simți?” (Matei 7:3). Și: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1).
Avva Dorotei, în cuvântul despre a nu-ți judeca aproapele, arată că judecata scoate din mâna omului singurul lucru pe care îl poate face bine: pocăința proprie. Cine citește cu bănuială faptele altuia nu mai are vreme să-și vadă păcatele. Iar judecata inimii este rezervată lui Dumnezeu, care „va lumina cele ascunse ale întunericului și va arăta sfaturile inimilor” (1 Corinteni 4:5).
Așadar, cercetarea pe care o laudă Nietzsche la moralistul adevărat este bună atunci când rămâne lucrare de pocăință și de trezvie, nu sentință asupra celuilalt. O înțelegem la sine ca să ne vindecăm. O înțelegem la aproapele ca să-l iertăm și să ne rugăm pentru el, nu ca să-l desființăm.
Duhul pârâșului
Mai e un lucru, și nu e ușor de spus. Bănuiala aceasta sistematică, care nu crede în nicio curăție, are o înrudire veche.
În Cartea lui Iov, diavolul nu tăgăduiește că Iov e drept. El întreabă: „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu?” (Iov 1:9). Adică: n-are cumva un calcul ascuns? Iar în Rai, șarpele sădește în Eva aceeași otravă: nu cumva Dumnezeu are un interes ascuns? Apocalipsa îl numește „pârâșul fraților noștri” (12:10), cel care îi acuză zi și noapte.
Nu spunem că orice om bănuitor este diavol, ci că suspiciunea fără limită se asemăna duhului pârâșului și că ea nu zidește. Iar fariseul din pildă (Luca 18:11) arată cealaltă față a aceleiași boli: își citește propria „curăție” și le judecă pe ale altora, cu aceeași privire rece.
Ce spune psihologia, fără să uite ce spune Biserica
Psihologia de azi a descris, cu alte cuvinte, ceea ce Părinții știau: ce nu putem purta în noi, tindem să punem pe alții (proiecția). Cine nu a gustat niciodată o jertfă făcută fără interes găsește mai ușor explicația „e doar interes”. Iar în spatele cinismului stă adesea o durere nevindecată: o dezamăgire, o trădare, o rană neiertată. Nietzsche însuși ar fi numit-o resentiment.
Părinții spun mai adânc: omul rănit care nu s-a vindecat prin pocăință caută să coboare toată lumea la nivelul lui, pentru că așa durerea lui devine „normală”. De aceea cinicul se simte mai deștept decât cei care cred. Dar este o falsă deșteptăciune: intelectualitatea nu este discernământ. Cu cât mintea se învârte mai mult în sine, cu atât omul ezită, se rătăcește în gânduri și, de multe ori, alege mai rău. Discernământul vine din smerenie și din ascultare, nu din ascuțime.
Mirarea și rugăciunea
Să nu ne speriem, așadar, de complexitatea omului. Să dezlegăm firele, dar cu frică de Dumnezeu. Să cercetăm, dar mai întâi propria noastră inimă. Să nu așteptăm ca fapta bună să fie „pură” ca s-o recunoaștem, căci nici a noastră nu e. Părinții cunosc aceasta și de aceea stau mereu în pocăință.
Iar când vedem lumina într-un om, să nu ne grăbim s-o dărâmăm cu „explicații”. Să zicem mai degrabă ce zice Psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” (Psalm 67:35). Cine cercetează fără să-și piardă mirarea și fără să se creadă mai presus de cercetat poate vedea, uneori, lumina chiar prin încâlceala care o poartă. Iar cine neagă fără să cerceteze rămâne singur, cu sărăcia lui, pe care o ia drept lucidate.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
