Despre ceasul fără durere, plictiseala care urmează și dorul care vindecă
„Odată va sosi, în sfârșit, ceasul, ceasul care te va înveli în norul de aur al lipsei de durere; când sufletul se bucură de propria sa oboseală și, fericit în jocul răbdător cu răbdarea, seamănă cu valurile unui lac care, într-o zi liniștită de vară, în oglindirea unui cer de seară cu mii de culori, sorb și sorb la mal și iarăși se liniștesc — fără sfârșit, fără scop, fără sațietate, fără nevoie — totul liniște care se bucură de schimbare, totul flux și reflux al pulsului Naturii.” Aceasta este simțirea și vorba tuturor bolnavilor; dar dacă ajung la acel ceas, o scurtă vreme de desfătare e urmată de plictis. Dar acesta este vântul de dezghet al voinței înghețate, care se trezește, se mișcă și naște iarăși dorință peste dorință. Dorința este semn de însănătoșire sau vindecare.
— Friedrich Nietzsche
Textul și bolnavul lui
Textul nietzschean descrie ceasul în care pătimirea încetează și sufletul se așază într-o seninătate fără scop, ca valurile unui lac care ating țărmul în seara de vară. E o imagine de o frumusețe periculoasă, pentru că seamănă cu pacea fără să fie pacea. Urmarea e firească: după scurta desfătare vine plictisul, iar plictisul, ne spune filosoful, e „vântul de dezgheț” al voinței înghețate. Din el se naște iar dorința, iar dorința e semnul însănătoșirii.
Observația psihologică e adevărată și adâncă. Cine a ieșit dintr-o boală lungă știe că întâi vine liniștea, apoi un gol, apoi o neliniște mică, aproape rușinoasă: vreau ceva. Dar tocmai aici începe discuția de fond. Nietzsche vede dorința ca pe un reflex al vieții, un ciclu care se învârte singur: durere, încetarea durerii, plictis, dorință nouă. Părinții Bisericii ar fi recunoscut cu uimire descrierea, pentru că au văzut-o ei înșiși în pustie. Dar ar fi pus alt diagnostic și alt tratament.
Demonul de amiază: plictisul ca boală a sufletului
Părinții au numit starea aceasta akedia, adică lipsa de grijă a inimii, și au pus-o în Psalmul 90 sub numele „demonului de amiază”. Evagrie Ponticul o descrie cu o exactitate clinică. Soarele pare că stă pe loc, ziua pare de cincizeci de ore, chilia devine o povară, iar monahul privește mereu pe fereastră să vadă dacă vine cineva. Ioan Casian o numește boala cea mai grea a pustiei. Sfântul Ioan Scărarul, în Treapta a 13-a, o înfățișează ca pe o moleșeală a sufletului care nu mai vrea rugăciunea, nici lucrul, nici pe Dumnezeu.
Observația părinților e mai fină decât a bolnavului lui Nietzsche: akedia nu e golul de după plăcere, ci o respingere a binelui prezent. Sufletul nu se plictisește pentru că a epuizat lumea, ci pentru că a încetat să mai primească. Este un îngheț al voinței, dar un îngheț ales și hrănit, chiar dacă pe jumătate fără știrea omului.
Aici se desparte drumul creștin de cel nietzschean. Nietzsche tratează plictisul drept o trecere fiziologică necesară și vede în dorința care renaște un fel de natură biologică ce se reface. Părinții văd în el o încercare duhovnicească, o ispită care poate fi biruită cu răbdare și cu vegherea minții. Și nu o biruiesc prin agitație. Casian și Evagrie spun la fel: nu fugi din chilie, rămâi, pentru că tocmai fuga e ceea ce vrea demonul.
Ceasul fără durere nu este apatheia
Să nu confundăm lacul liniștit din text cu apatheia filocalică. Seamănă la suprafață și sunt contrare în adânc. Apatheia nu e insensibilitate și nu e o voință moartă. Este sănătatea puterilor sufletului: pornirea dorinței, a mâniei și a gândirii își recapătă ordinea după fire, adică se îndreaptă spre Dumnezeu. Evagrie leagă apatheia de dragoste, „floarea ei”. Un suflet cu adevărat apatic, în sens patristic, e mai viu decât oricine, pentru că iubește fără frica de a pierde și fără foamea de a stăpâni.
Liniștea din textul nietzschean e, dimpotrivă, o pauză a patimilor, nu o vindecare a lor. Patima doarme, iar somnul patimii se confundă ușor cu moartea ei. De aceea pustnicii nu se încredeau în perioadele de liniște cât timp nu erau încercate. Sfântul Ioan Scărarul spune undeva că trebuie să te temi tocmai când nu te mai războiește nimic, pentru că ar putea fi dușmanul adormit, nu dușmanul biruit. Pe lacul fără valuri se poate ascunde un fund de noroi.
„Voiești să te faci sănătos?”
Evanghelia lui Ioan are o scenă care cade ca o piatră în centrul acestui articol. La scăldătoarea Vitezda zace un om bolnav de treizeci și opt de ani. Hristos nu-i spune „fii sănătos” și nici „iată leacul”. Îl întreabă: „Voiești să te faci sănătos?” (In 5, 6).
Întrebarea ar putea părea nepotrivită unui om care stă acolo de aproape patru decenii. Dar Hristos nu-l întreabă dacă suferă, ci dacă vrea. Știe că cea mai adâncă boală nu e a trupului, ci a voinței: omul s-a obișnuit cu paralizia, a făcut din ea o identitate și o rutină, iar nădejdea i s-a stins. Răspunsul bolnavului e o plângere: nu am om. Dar Domnul nu așteaptă un răspuns bun, ci o clintire. „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă.” Voința se dezgheață nu printr-o analiză, ci printr-un cuvânt care o atinge și o cheamă.
Aici dorința ca „semn de însănătoșire” primește sensul ei adevărat. Nu orice dorință e sănătate. Dorința care se înnoiește pur și simplu pentru că golul nu se suportă este doar mișcarea unui foame, iar foamea se poate îndrepta la fel de bine spre rău. Dorința care este semn de vindecare e cea pe care o trezește Hristos, adică dorul de Dumnezeu. „Precum dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps 41, 1). Acesta e dezghețul adevărat.
Voința: ce spune dogma, ce spune filosofia
Pentru a fi drepți față de adevărul Bisericii, trebuie spus limpede ce este voința. Sfântul Maxim Mărturisitorul, apărătorul dreptei credințe în lupta cu monotelismul, distinge între voința firească (thelema physikon), prin care orice făptură rațională tinde spre bine și spre existență, și voința gnomică (gnomi), alegerea concretă a persoanei, care poate șovăi, se poate împărți sau se poate răni. Hristos, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, are două voințe după cele două firi, iar voința omenească se supune liber celei dumnezeiești: „Nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu” (Mt 26, 39).
Din asta urmează două lucruri care răstoarnă vocabularul lui Nietzsche. Primul: voința nu e un impuls orb și neutru, ci o putere a firii făcută pentru comuniune. Al doilea: păcatul nu distruge voința, ci o desparte de sine și de Dumnezeu, o înghiață într-o alegere îngustă. Mântuirea nu înseamnă anularea voinței, nici hipertrofierea ei, ci unirea ei liberă cu voia lui Dumnezeu, în sinergie. Acolo, voința nu se pierde, ci se află pe sine.
Satietatea care ucide și dorul care nu are sfârșit
Mai e un fir, cel mai adânc. Textul vorbește despre plictis ca urmare a unei desfătări scurte. Origen învăța, și părinții au respins aceasta, că sufletele s-au răcit și au căzut din cauza sațietății (koros) de contemplare. Dacă ar fi așa, atunci însăși fericirea ar avea în ea germenele plictisului, iar viața veșnică ar fi un nou ciclu de cădere. Nietzsche ar fi avut dreptate, dar numai împotriva unei erezii.
Părinții răspund prin Sfântul Grigorie de Nyssa și prin Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru Grigorie, în Dumnezeu nu există plictis pentru că nu există margine: sufletul se îndreaptă mereu spre ceea ce e înainte, cum spune Pavel, „uitând cele din dos și tinzând spre cele dinainte” (Filip 3, 13). Aceasta este epectasis, întinderea fără sfârșit. Dorul nu se stinge prin împlinire, pentru că ținta e nesfârșită, iar împlinirea îl adâncește. Sfântul Maxim spune că în Dumnezeu odihna și mișcarea nu se exclud, fiindcă sfinții se mișcă într-o stare stabilă și stau într-o mișcare neîncetată. Este o nemișcare vie, nu înghețul, o sațietate care nu sătură, nu golul de după plăcere.
Așadar răspunsul creștin nu este să evităm odihna, nici să alergăm după dorințe noi ca să nu ne ajungă plictisul. E un singur lucru: să avem un obiect al dorului pe care nu-l putem epuiza.
Practica: cum treci prin ceasul înghețat
Părinții au lăsat un tratament simplu, nu spectaculos.
- Rămâi. Nu fugi din locul în care te prinde plictisul: nici în distracție, nici în ocupații goale, nici în schimbarea nesfârșită a planurilor. Răbdarea (hypomone) e mama dezghețului.
- Roagă-te scurt, dar adevărat. Evagrie recomandă rugăciunea fierbinte și puțină, nu lungă și moartă. Într-o inimă înghețată, o singură cerere sinceră face mai mult decât o oră de cuvinte răsunând în gol.
- Plângi, dacă ți se dă. Penthos, durerea de bucurie a pocăinței, e apa caldă care topește gheața. Nu o provoca artificial, dar nu o respinge.
- Fă lucrul de azi. Acedia moare prin mâini care lucrează, nu prin gânduri care analizează. Aici filosofia și monahismul se întâlnesc: gândirea fără lucru se răcește.
- Cere duhovnic sau om de încredere. Paraliticul din Vitezda nu avea „om”, iar Hristos a venit. Dar Dumnezeu trimite și oameni.
Punctul de inghet al vointei
Nietzsche a observat bine că dorința care se întoarce este semnul că viața nu s-a stins. Dar a oprit privirea unde ar fi trebuit să înceapă drumul. Pentru el, dorința se hrănește singură din golul pe care îl lasă împlinirea. Pentru Părinți, dorința adevărată nu e produsul golului, ci chemarea Celui care a făcut omul pentru El și care îl strigă pe nume tocmai când inima s-a făcut lac liniștit și mort.
Ceasul fără durere nu e o țintă. E un prag. Dincolo de el stă fie moleșeala sufletului care s-a așezat în propria răbdare, fie dorul care se deschide ca un izvor: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, către Tine mă scol dis-de-dimineață; însetat-a sufletul meu de Tine” (Ps 62, 1).
Când voința îngheață, nu ne mântuim aprinzând orice foc. Ne mântuim stând în fața Celui care întreabă încă, blând și fără grabă: Voiești să te faci sănătos?
