Fericirea istoricului
„Fericirea istoricului. Când îi auzim pe metafizicienii despicători de fire în patru și pe profeții lumii de dincolo, simțim, noi ceilalți, că suntem într-adevăr «săracii cu duhul», dar că a noastră este împărăția cerurilor schimbării, cu primăvară și toamnă, cu vară și iarnă, iar a lor este lumea de dincolo, cu înghețurile și umbrele ei cenușii, veșnice.” Astfel își vorbea cu sine un om care mergea în soarele dimineții, un om care, în urmărirea istoriei, și-a schimbat necontenit nu doar mintea, ci și inima. Spre deosebire de metafizicieni, el este fericit să adăpostească în sine nu un „suflet nemuritor”, ci multe suflete muritoare.
Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc (traducere liberă)
Dimineața, înghețul și săracii cu duhul
Aforismul nu este o simplă ironie; este o mărturisire. Un om merge în soarele dimineții și vorbește cu sine, și în această vorbire își rostește fericirea: nu pe aceea de a fi aflat adevărul o dată pentru totdeauna, ci pe aceea de a nu fi rămas niciodată același. Cine a străbătut istoria nu doar cu ochii, ci cu inima — cine a intrat în veacuri și în oameni până a gândit cu gândul lor și a simțit cu simțirea lor — știe că a fost, rând pe rând, mulți. Nietzsche numește aceasta fericire și o așază față în față cu ceea ce numește „lumea de dincolo”: o lume înghețată, fără anotimpuri, în care sufletul stă nemuritor ca un cristal într-un ger fără sfârșit.
Dogmatica ortodoxă nu are nimic de apărat în fața acestei lumi de dincolo, pentru că nu este lumea ei. Simbolul credinței nu mărturisește fuga unui suflet dezlegat din trup către un cer de idei, ci „învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Nu nemurirea sufletului ca teză de școală, ci învierea omului întreg, cu trupul pe care Cuvântul L-a luat și L-a ridicat din mormânt, ca să nu mai poată zice nimeni că materia este temniță. Platonismul pe care Nietzsche îl numea, într-o formulă rămasă vestită, „creștinism pentru popor”, este tocmai ceea ce Părinții, folosind limba filosofilor, au îndreptat din rădăcină: Biserica a respins preexistența sufletelor și așa-zisa lor întoarcere în trupuri, iar Sfântul Ioan Damaschin învață că sufletul și trupul au fost create împreună, nu unul înaintea celuilalt.
Mai mult: înghețul și umbrele cenușii există în Scriptură, dar nu ca ceruri, ci ca sălaș al morții. „Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine” (Ps. 6:5); „nu morții Te vor lăuda, Doamne” (Ps. 113:25). Iată „lumea de dincolo” a lui Nietzsche: șeolul, țara umbrelor. Iar Biserica nu o apără, ci o cântă sfărâmată: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.” Ceea ce istoricul disprețuiește ca ger al veșniciei este tocmai ceea ce Hristos a golit coborând.
Ironia se întoarce însă și asupra noastră, și ar fi nevrednic să o ocolim. „Metafizicienii despicători de fire în patru” nu sunt o născocire: au existat, și există, și în Biserică, oameni care au făcut din cuvântul despre Dumnezeu o meserie, nu o închinare. Sfântul Grigorie Teologul se plângea de cei ce vorbesc despre Dumnezeu cu aceeași ușurință cu care vorbesc despre curse și spectacole; Apostolul îndeamnă să nu ne certăm pentru cuvinte (1 Tim. 6:4; 2 Tim. 2:14); iar Evagrie dă regula pentru toți: teolog este cel ce se roagă cu adevărat, și cel ce se roagă cu adevărat este teolog. O metafizică fără rugăciune este, într-adevăr, un ger. Aici Nietzsche are dreptate, și dreptatea lui este un bici.
Dar cuvântul cel mai greu al aforismului nu este „metafizicienii”, ci „săracii cu duhul”. Prima fericire a Evangheliei (Mt. 5:3) este luată aici cu un zâmbet și mutată: săraci cu duhul — cei care gândesc puțin; noi, ceilalți — cei ai căror este împărăția schimbării. Părinții o citesc altfel. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, săracul cu duhul este cel smerit și zdrobit cu inima, cel ce știe că nu-și este sieși început. Și Evanghelia spune: „a lor este împărăția” — la timpul prezent. Nu „va fi”. Împărăția nu începe dincolo de ger; începe în cel ce a încetat să se țină de sine ca de o avere. Istoricul fericit își ia, deci, fericirea din Fericiri, dar o mută din locul unde se primește în locul unde se câștigă. De aici începe despărțirea, și de aici o vom urmări.
Ce este adevărat în fericirea istoricului
Împărăția schimbării. Lumea este, în învățătura Părinților, cu adevărat o împărăție a schimbării, iar aceasta nu este rușinea ei, ci semnul că este creată. Dumnezeu a pus luminătorii „spre semne, și spre vremi, și spre zile și ani” (Fac. 1:14); Ecclesiastul nu se plânge de anotimpuri, ci le numără ca pe niște orânduiri: „toate au vremea lor” (Ecl. 3:1). Sfântul Vasile cel Mare face din cele șase zile o școală a sufletului, în care omul învață să citească lumea ca pe o carte. Sfântul Ioan Damaschin spune, cu sobrietatea lui, că tot ce a fost adus din neființă la ființă este schimbăcios, pentru că numai Cel necreat nu are nevoie de mișcare ca să fie. A te schimba nu este, așadar, nici cădere, nici însușire a păcatului: este felul de a fi al făpturii. Sfântul Maxim Mărturisitorul merge mai departe și îndreaptă greșeala origenistă. Pentru Origen, sufletele au pornit dintr-o odihnă primordială și au căzut în mișcare; pentru Maxim, rânduiala este alta — facere, mișcare, odihnă — iar mișcarea nu este pedeapsa pentru ceva, ci drumul dat făpturii către Cel în care singur se odihnește. „Împărăția schimbării” este deci, fără rușine, un cuvânt patristic. Dar este schimbarea spre, nu schimbarea în jur.
Metanoia. Cuvântul pe care aforismul îl atinge fără să-l rostească este grecescul metanoia: schimbarea minții — meta-noia. „Și-a schimbat necontenit nu doar mintea, ci și inima”: iată, aproape literal, definiția pocăinței. Întâia propoziție a predicii Mântuitorului — „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt. 4:17) — este, scoasă din ambalajul ei moralizator, o chemare la schimbarea minții. Sfântul Ioan Scărarul numește pocăința înnoirea botezului și legământ cu Dumnezeu pentru o a doua viață; Sfântul Isaac Sirul o numește al doilea har, născut în inimă din credință și din frică. Un creștin care nu s-a schimbat necontenit nu a început încă. Omul care a rămas azi ce a fost ieri, cu aceleași gânduri și aceleași pofte, nu este „statornic”: este mort înainte de mormânt. Disprețul lui Nietzsche pentru cel ce nu se mai poate clinti îl recunoaște fiecare Părinte al pustiei.
Epectaza. Sfântul Grigorie al Nyssei duce gândul la capăt în Viața lui Moise: dacă Dumnezeu este fără margini, singura margine a virtuții este lipsa marginii. Sufletul ajuns nu este sufletul oprit, ci acela care, cu cât se apropie, cu atât vede mai limpede cât mai are de străbătut, „uitând cele din urmă și tinzând către cele dinainte” (Fil. 3:13). Desăvârșirea omului, spune Nyssa, este însăși creșterea lui în bine, fără sfârșit. Iată anotimpurile veșniciei: primăvara nu se oprește la porțile cerului; cerul nu este un ger, ci o primăvară fără toamnă. Ceea ce Nietzsche numește „lume înghețată” nu este lumea celor mântuiți, ci lumea fără Hristos, unde nimic nu mai crește.
Ce este neadevărat: trei lucruri amestecate
Acolo unde aforismul pare să se împace cu Părinții, se despărțește cel mai adânc de ei: „multe suflete muritoare” în loc de „un suflet nemuritor”. Trei lucruri sunt amestecate aici, și fiecare cere să fie despărțit de celelalte.
Întâi: nu multe suflete, ci un suflet cu multe mișcări. Părinții, de la Evagrie la Damaschin, descriu în suflet puteri — cea rațională, cea irascibilă, cea poftitoare — și o mulțime de mișcări (logismoi: gânduri, închipuiri, patimi) care trec prin el ca vânturile prin același câmp. Omul poate fi, într-o singură zi, trei oameni; dar este unul care, în ziua aceea, este trei. Psihologia a redescoperit același lucru, în limbaje felurite: William James observa că omul are atâtea euri sociale câte persoane îl recunosc și poartă în minte o imagine despre el; Hubert Hermans a descris „sinele dialogal”, o adunare de poziții-eu aflate în conversație; terapiile sistemelor interne vorbesc despre „părți” ale sinelui; Jung, despre complexe care „ne au pe noi”. Toate aceste descrieri sunt exacte, și toate se opresc la același prag: cine ține părțile împreună? Fără răspuns la această întrebare, ceea ce părea bogăție se arată boală: dezintegrare.
Al doilea: nemurirea ca dar, nu ca avere. „Suflet nemuritor” ca bun propriu, ca diamant ascuns în om, nu este formula patristică. „Singurul care are nemurire” este Dumnezeu (1 Tim. 6:16); omul a fost făcut „spre nestricăciune” (Înț. Sol. 2:23), adică nemurirea lui este dar și ținere în ființă din partea Făcătorului, nu stăpânire a lui. Sufletul nu încetează să fie — dar nu pentru că ar fi de nezdruncinat prin sine, ci pentru că Cel ce l-a chemat la ființă nu-Și retrage cuvântul. Aceasta schimbă totul: dacă nemurirea este dar, ea nu este o proprietate metafizică, ci o relație. „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii, căci toți sunt vii pentru El” (Lc. 20:38). Metafizicianul pe care îl ironizează Nietzsche și-a păstrat nemurirea în buzunar; Părinții o pun în mâna Altuia.
Al treilea: subiectul. Gramatica aforismului îl trădează pe autor: „a adăposti în sine” — cine adăpostește? Un port are corăbii; dar portul nu este nici una dintre corăbii. Hume își căuta „eul” și nu găsea decât mănunchiuri de impresii; Kant a văzut că, pentru ca impresiile să fie ale cuiva, un „eu gândesc” trebuie să le poată însoți pe toate; Paul Ricoeur a deosebit identitatea ca idem — același, neschimbat — de identitatea ca ipse — cel ce se ține pe sine, prin cuvânt și prin făgăduință, în mijlocul schimbării lui. Istoricul lui Nietzsche are un ipse: altfel nu și-ar putea povesti fericirea și nici nu ar putea păstra drumul de dimineață. Părinții au un nume pentru ceea ce rămâne atunci când nimic din ce se vede nu rămâne: ipostasul, persoana — nu un mănunchi de însușiri, nici o substanță mai fină decât celelalte, ci cel ce primește, cel ce răspunde când este chemat. Omul este după chipul Celui în care unitatea nu desființează deosebirea, iar deosebirea nu rupe unitatea; de aceea multiplul din el nu este nici blestem, nici ultimul cuvânt: este chemat să devină comuniune, nu mulțime. (Asemănarea nu este identificare: Treimea nu este model pentru dezbinările sufletului, ci temeiul pentru care sufletul nu trebuie să se teamă de multiplu, dacă are un Centru.)
Legiunea și cel așezat la picioarele Domnului
Evanghelia a pus față în față „multele suflete” cu un om anume. În ținutul Gherghesenilor, un om locuia în morminte — iată înghețul și umbra cenușie — și se tăia cu pietre, și nimeni nu putea să-l lege. Iisus îl întreabă: „Care-ți este numele?” Și răspunsul vine în două numere deodată: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulți” (Mc. 5:9). Singularul și pluralul se amestecă în aceeași gură: eu, noi, eu. Este portretul exact al sufletului care adăpostește multe fără să aibă o Gazdă: nu libertate, ci chin; nu bogăție, ci rană.
Vindecarea nu este nimicirea multiplului, ci restaurarea unui centru. Când oamenii vin să vadă ce s-a întâmplat, îl găsesc „șezând, îmbrăcat și întreg la minte” (Mc. 5:15): șezând — adică așezat, nu mai fugind prin morminte; îmbrăcat — adică acoperit, nu mai lăsat jos și rănit; întreg la minte — sophronounta, cu mintea întreagă, cum o numesc Părinții înțelepciunea care ține lucrurile la măsura lor. Și mai este un amănunt: omul vrea să rămână cu Iisus, dar i se spune: „Mergi la casa ta și spune cât ți-a făcut Domnul”; iar el începe să vestească în Decapole „cât i-a făcut Iisus” (Mc. 5:19-20). Iată, la urmă, un istoric adevărat: omul care, din multe, a devenit unul, și din unul își povestește istoria ca pe o faptă a Altuia.
Apostolul Iacov are pentru aceeași stare un cuvânt tăios: dipsychos, omul „cu două suflete”, „nestatornic în toate căile lui” (Iac. 1:8). Iar Mântuitorul însuși vorbește despre casa măturată și împodobită, dar goală, în care duhul scos se întoarce cu alte șapte, mai rele decât el (Mt. 12:43-45). A fi casă deschisă tuturor și fără Stăpân nu este fericire; este stare de asediu. De aceea nu a promis Hristos cugetului „adăpost pentru multe”, ci: „vom veni la el și locaș la el vom face” (In. 14:23). Mulții oaspeți au nevoie de o Gazdă.
Omul modern este, în chip neobișnuit, un istoric al mai multor suflete decât a visat vreodată Nietzsche: poartă în buzunar arhiva vieților tuturor, intră zilnic în sute de vieți străine, fără să rămână în vreuna. Gergen a numit aceasta „sinele saturat”, Lifton „sinele protean”; Erikson ar spune: difuzie de identitate; cercetările despre claritatea conceptului de sine (Campbell) leagă un sine puțin limpede de neliniște și de nehotărâre. Fericirea istoricului, trăită fără Centru, devine foarte repede nenorocirea Legiunii, doar că fără cavouri vizibile.
Empatia istoricului și mila Apostolului
Arta istoricului este înțelegerea dinăuntru. Dilthey a numit-o Verstehen; Collingwood, regândirea în mintea istoricului a gândului trecut; Ranke voia să arate lucrurile „așa cum au fost”. Este un dar real: istoricul își lărgește sufletul până să încapă în el un alt veac, și aceasta nu este puțin. Este însă și o ispită. Kierkegaard, în Aut-Aut, a descris stadiul estetic: omul care, ca să nu se plictisească, își schimbă nu pământul, ci recolta — „rotația culturilor”; el gustă vieți, dar nicio viață nu-l leagă. Cine poate încăpea în orice suflet fără să fie obligat de vreunul seamănă cu oaspetele care locuiește în toate casele și nu plătește chirie în niciuna.
Și Apostolul Pavel adăpostește multe suflete: „m-am făcut tuturor toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Cor. 9:22); „cine este slab, și eu să nu fiu slab?” (2 Cor. 11:29). Dar le adăpostește ca pe o povară, nu ca pe un spectacol. Deosebirea dintre empatie ca privire și milă ca purtare este deosebirea dintre istoricul „fericit” și Apostolul pătimitor: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal. 6:2); „nu avem arhiereu care să nu poată suferi împreună cu slăbiciunile noastre” (Evr. 4:15). Iar condiția cuprinderii celor mulți este golirea de sine: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20). O încăpere poate primi mulți doar în măsura în care nu este plină de mobilă. Cine și-a golit iubirea-de-sine (philautia, spune Sfântul Maxim, mama patimilor) are loc pentru oricine, fără să se piardă pe sine.
Psihologia contemporană a ajuns, pe cale experimentală, la o parte din această înțelepciune. Igor Grossmann și Ethan Kross au numit „paradoxul lui Solomon” faptul că oamenii judecă mai înțelept dilemele altora decât pe ale lor, și că deprinderea de a-ți privi propria viață „de la distanță”, ca pe o istorie, aduce înțelepciune. Părinții cunosc această metodă de mult și îi spun nepsis: trezvia străjerului (Avac. 2:1), care veghează de sus și vede gândul venind, înainte să-l stăpânească. Dar adaugă ceea ce laboratorul nu poate adăuga: străjerul nu doar privește, ci cheamă Numele și lovește gândul cât este încă mic (antirrhesis). Privirea fără chemare poate deveni cea mai fină slavă deșartă (kenodoxia, patima cea mai subțire, care se hrănește chiar din biruințe, spune Evagrie): să fii spectatorul propriului suflet și să-ți aplauzi lucidența.
Recapitularea și veșnica pomenire
Sub fericirea istoricului stă o durere pe care el nu o spune: toate sufletele în care intră au trecut. Înțelegerea lui este o înviere parțială, făcută cu mijloacele omenești ale simpatiei și ale unei hârtii îngălbenite. Biserica îi spune însă ceva mult mai mare: nimeni nu a trecut. „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii”; iar Domnul vorbește prin Prooroc: „Iată, te-am săpat pe palmele Mele” (Is. 49:16). Istoria, pentru Părinți, nu este un șir de suflete muritoare ce se succed, ci o iconomie — o casă rânduită — pe care Hristos o recapitulează: Sfântul Irineu spune că Fiul a recapitulat în Sine îndelungata istorie a oamenilor, iar Apostolul că Dumnezeu a binevoit „să adune toate în Hristos, ca într-un cap, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Ef. 1:10). Cuvântul grecesc este anakephalaiosis: redarea unui cap la ceea ce se risipise în mădulare.
Istoricul vrea să adune suflete; Biserica este locul unde aceasta se întâmplă cu adevărat. În Liturghie, anamneza nu este amintire în sensul pios al cuvântului, ci pomenire care face prezent: Biserica își aduce aminte de cruce, de mormânt, de înviere — și, cu o îndrăzneală unică în istoria cuvântului „memorie”, de a doua și slăvita venire, care încă nu s-a întâmplat. Aici memoria este întoarsă către viitor. Iar în Proscomidie, pentru fiecare nume — de vii și de adormiți — se scoate o părticică și se așază în jurul Mielului: toate sufletele pe care istoricul le caută prin arhive sunt strânse, nume cu nume, în jurul Aceluia în Care toți sunt vii. „Norul de martori” de care vorbește Epistola către Evrei (12:1) nu este un nor de umbre; este o mulțime de persoane. Iar ultima cântare a Bisericii pentru cel adormit este tocmai împlinirea poftei istoricului: „Veșnica pomenire”.
Ce se întâmplă atunci cu „multele suflete muritoare” din care s-a făcut viața fiecăruia? Părinții spun: o parte dintre ele chiar trebuie să moară. „Omul cel vechi” (Ef. 4:22), cu faptele și cu cugetele lui, trebuie dezbrăcat; „în fiecare zi mor” (1 Cor. 15:31). Istoricul are dreptate că nu rămânem aceiași, și Părinții au dreptate că nu trebuie. Dar mor întru pocăință, nu în uitare: ceea ce se mărturisește se vindecă, iar rodul rămâne, ca la pomul „care-și dă rodul la vremea sa” (Ps. 1:3). Nu uitarea este moartea acestor suflete, ci iertarea. Iar sub toate acestea stă un cuvânt: „viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3:3). Eul adevărat nu este nici cel de ieri, nici cel de azi, nici suma lor: este cel ascuns, pe care nu-l cunosc nici eu, ci numai Cel ce m-a numit. De aceea Apocalipsa făgăduiește izbânditorului „o piatră albă, și pe piatră un nume nou scris, pe care nimeni nu-l știe, decât cel ce-l primește” (Apoc. 2:17). Numele nou nu se descoperă prin cercetarea istoriei, ci prin primirea lui. Istoricul îl caută în trecut; Hristos îl dă în prezent.
Cum să fii istoric fără să devii Legiune
Un singur Nume. Părinții filocalici nu au sfătuit să tăcem multele glasuri ale sufletului, ci să ne coborâm mintea în inimă și să le învățăm pe toate un singur Nume. Rugăciunea lui Iisus, spune Sfântul Nichifor Monahul, adună mintea risipită și o ține în adâncul inimii. Toate vârstele sufletului — copilul, tânărul, omul obosit, omul pocăit — pot spune același Nume. Nu li se taie glasul; li se potrivește. Ceea ce Ricoeur căuta ca ipse în făgăduință găsește aici temeiul: făgăduința nu mai este făcută către propriul viitor, ci către Cel ce nu se schimbă, și în El se schimbă toate fără să se piardă.
O memorie adevărată, nici cult, nici uitare. „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50:3). Memoria creștină nu este nostalgia care își zidește altar din ce a fost, nici uitarea care își dă nume de libertate. Sfântul Ioan Scărarul deosebește amintirea răului ca ranchiună (mnesikakia) de amintirea răului ca mărturisire; prima otrăvește, a doua vindecă. Cine are o memorie curățită își poate privi toate sufletele de odinioară fără să se rușineze de ele și fără să le mai fie rob.
Anotimpurile unui singur copac. Dacă aforismul vrea anotimpuri, Psalmul 1 le dă: pomul „sădit lângă izvoarele apelor” își dă rodul „la vremea sa”, și frunza nu-i cade. Fiecare an lasă în trunchi un inel; inelele de ieri sunt moarte, dar țin în picioare copacul de azi. Aceasta este poate cea mai adevărată imagine pentru „multele suflete muritoare” ale unui singur om: nu un șir de oameni, ci straturile unui singur trunchi, toate legate de aceeași rădăcină.
Dreapta socoteală. Darul de a intra în orice suflet are nevoie de discernământ (diakrisis). Nu orice epocă, nici orice gândire trebuie locuită; unele trebuie cunoscute așa cum cunoști o rană: de afară și cu mănuși. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1 Cor. 6:12). Cine vede toate părțile fiecărui lucru riscă să nu mai poată alege: mintea care cuprinde multe se trezește, adesea, mai încurcată, nu mai lămurită, și hotărăște mai prost tocmai pentru că a văzut prea mult. Părinții nu au crezut în subtilitate ca în virtute. Discernământul nu este suma punctelor de vedere, ci „ochiul sufletului” (Mt. 6:22), pe care Sfântul Antonie cel Mare îl numea cea mai mare dintre virtuți și pe care Scara îl așază aproape de culme: capacitatea de a tăia, la timp, din multe, ceea ce este de la Dumnezeu.
Drumul spre Emaus
Să ne întoarcem la omul care merge în soarele dimineții și își vorbește sieși. Evanghelia a păstrat, în altă zi de primăvară, o altă pereche de drumeți, care se plimbau vorbind „despre toate aceste întâmplări” (Lc. 24:14) — istorici, așadar, ai celor petrecute, cu chipurile triste. Un Străin li se alătură, îi întreabă ce vorbesc, și îi ascultă. Apoi, „începând de la Moise și de la toți proorocii”, le tâlcuiește „în toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24:27): istoria întreagă, cu toate veacurile ei, citită ca o singură Persoană. Și ei, care își schimbaseră mintea de tristețe în nedumerire, își schimbă acum mintea și inima: „Nu ardea oare inima noastră în noi, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24:32); iar mai apoi, „El a deschis mintea lor ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24:45). Metanoia, dăruită pe drum.
Aceasta este fericirea istoricului pe care Nietzsche nu a cunoscut-o, deși a mers atât de aproape de ea: nu fericirea celui care adăpostește câte suflete poate, ci a celui care este adăpostit; nu bucuria de a fi mulți, ci de a fi numit; nu primăvara fără ger, ci Soarele dreptății (Mal. 4:2) care răsare asupra tuturor anotimpurilor, și le face să rodească. Cei doi de pe drum nu s-au schimbat mai puțin decât istoricul din aforism; dar schimbarea lor a avut un Cuvânt la mijloc. Iar când, la masă, Străinul a frânt pâinea, s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut (Lc. 24:31). Aici sfârșește căutarea sufletelor și începe ceea ce niciun istoric nu va putea scrie: a fi cunoscut.
„Nu ardea oare inima noastră în noi, când ne vorbea pe cale?”
