„Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? … Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 8, 35-39)
O listă în care sunt numai dușmani de afară
Sfântul Apostol Pavel pune o întrebare și o lasă să sune ca o provocare: cine? Apoi numără. Necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, golătatea, primejdia, sabia; apoi moartea și viața, îngerii și stăpâniile, înălțimea și adâncul. Fiecare element al listei este în afara omului: vine peste el, nu iese din el. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea acestui loc, trage concluzia pe care o simte oricine citește: nimic din cele din afară nu poate rupe pe cineva de Hristos, ci numai propria lui voință.
Iar Scriptura spune același lucru în alt loc, fără ocolișuri: „Păcatele voastre au pus despărțire între voi și Dumnezeu” (Is. 59, 2). Cel care desparte nu este în adânc și nici în înălțime; este în omul însuși. Mai e un cuvânt în ultimul verset care merită ținut în mână: „nici o altă făptură”. Lista a numărat toate făpturile care ar putea să se pună între noi și Dumnezeu și le-a socotit pe toate neputincioase. Dar cuvântul „altă” lasă, fără s-o spună, o ușă: făptura care nu e „altă” este cea care citește. Este o observație de lectură, nu o afirmație dogmatică, dar se potrivește cu tot ce știe Biserica despre om.
Dumnezeu nu Se depărtează
Înainte de orice, trebuie păstrat adevărul fără de care nu se poate vorbi cumpătat: Dumnezeu nu Se desparte de noi. „Dumnezeu n-a făcut moartea” (Înț. 1, 13), nici despărțirea. După cădere, Adam se ascunde printre pomii grădinii, iar Dumnezeu întreabă: „Adame, unde ești?” (Fac. 3, 9). Nu întreabă pentru că nu știe, ci pentru că un Părinte care nu mai vede locul unde Se întâlnea cu fiul Său nu rămâne pe loc, ci strigă. Dragostea nu încetează; ceea ce încetează este primirea ei.
Psihologia confirmă, în limbajul ei, ce spun cuvintele: June Tangney a arătat că vinovăția duce spre reparare, iar rușinea duce spre ascundere. Adam nu spune „am greșit”, ci „m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Fac. 3, 10). Rușinea nu mai rămâne în fața chipului, își face un pom din frunziș și se strecoară în el. Aici începe, înainte de orice faptă mare, despărțirea: într-un loc mic și tăcut, unde omul preferă să nu fie văzut.
Despărțirea nu e un act, ci un drum
Fiul risipitor nu a părăsit casa într-o clipă: „s-a dus într-o țară îndepărtată” (Lc. 15, 13), iar Evanghelia notează îndepărtarea ca pe un drum. Aristotel, în Etica nicomahică, spune că devenim drepți făcând fapte drepte, iar lacomi făcând fapte lacome; obișnuința e o a doua fire care se construiește din multe alegeri mici, niciuna dintre ele socotită de omul care o face „alegerea”. Despărțirea de Dumnezeu se face, așadar, ca un zid de cărămizi: fiecare cărămidă pare nevinovată.
Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește voința după fire, care ne mișcă în chip natural spre Dumnezeu, de modul deliberativ al alegerii, în care ezităm, cântărim și ne amăgim. Păcatul intră pe poarta acestui al doilea mod, nu prin a voi răul ca atare, ci prin a voi un bine aparent în afara Binelui. Și atunci, ce înseamnă „noi alegem”? Nu că ne dăm cu bună știință Diavolului, ci că de multe ori alegem să nu alegem, să amânăm, să ne mulțumim, să ne uităm în altă parte. Domnul dă omului un singur verb pentru ceea ce îi rămâne de făcut: „Rămâneți în Mine” (In. 15, 4). Comuniunea se păstrează rămânând, iar se pierde nerămânând.
Cuvântul din Pateric
Se spune despre Avva Antonie că a văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și, suspinând, a zis: „Cine le va putea scăpa?”, iar un glas i-a răspuns: „Smerenia.” Observați ce lipsește din răspuns: nu e nici paza, nici puterea, nici știința. Cursele sunt multe și toate afară; cel care trece printre ele este cel care nu stă țeapăn în fața lor, ci stă mic și nu se pune pe sine în centru.
Avva Moise, cel care a fost tâlhar înainte de pocăință, a spus unui frate care voia să fugă de gândurile lui: „Mergi, șezi în chilia ta și chilia te va învăța toate.” Cine fuge de sine fuge degeaba, pentru că ceea ce îl desparte de Dumnezeu merge cu el. Chilia nu rezolvă nimic; o poți numi un loc unde nu mai poți pune vina pe loc. Iar Avva Antonie, spre sfârșitul vieții lui, a zis că marea lucrare a omului este să-și pună greșeala înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispita până la ultima suflare. Cu alte cuvinte: despărțirea este o primejdie de toată viața, iar împotriva ei omul nu primește o armă, ci o așezare.
Despărțirea nu se vindecă din puterea noastră
Există o capcană, tocmai după ce am spus că noi suntem cei care ne despărțim: să credem că tot noi trebuie să ne și lipim la loc, prin încordarea voinței. Aceasta ar fi rătăcirea lui Pelagiu, iar Apostolul o oprește în același capitol: „biruim prin Cel ce ne-a iubit” (Rom. 8, 37). Nu prin noi, ci prin El; nu prin tăria cu care ne ținem, ci prin tăria cu care suntem ținuți. Noi punem „da”-ul fragil, El aduce restul.
Kierkegaard, în Boala de moarte, descrie disperarea ca refuzul de a fi sine însuși înaintea lui Dumnezeu, iar sănătatea ca starea în care eul „se odihnește în chip transparent în Puterea care l-a pus”. Psihologia contemporană a evitării (Steven Hayes o numește evitare experiențială) a observat că a fugi de stările interioare le mărește, în loc să le micșoreze. Avva Antonie știa deja: nu fugi, pune înaintea lui Dumnezeu. Rușinea care se ascunde se vindecă prin a fi văzut și primit; Dumnezeu nu așteaptă un om curat, ci un om care nu se mai ascunde.
Cât timp e viață
Despărțirea nu este definitivă cât timp omul respiră. Fiul risipitor este văzut „departe” (Lc. 15, 20): Tatăl a rămas pe pragul casei, privind spre drum. Iar lista lui Pavel, citită până la capăt, cuprinde și necazul, foametea și sabia: suferința nu este despărțire. Crucea este adesea tocmai locul în care dragostea se arată în carne. Singura despărțire adevărată este cea pe care o făptuim în tăcere, cu fața întoarsă. Și chiar și aceasta are, până la ultima suflare, ușa deschisă.
