Nu te amăgi cu frumusețile lumii
Însă tu nu te amăgi cu podoabele și frumusețile acestei lumi, nici nu te da cu toată inima desfătărilor ei, „căci până la sfârșit cu veselie se va amesteca tristețea și cea mai mare bucurie se sfârșește în plâns” (Prov. 14, 13).
Lucrurile lumii sunt ca praful în bătaia vântului
De asemenea, toate lucrurile lumii (în afară de cele bune) sunt „ca praful în bătaia vântului” (Ps. 1, 4) și, iarăși, ca avuția prădată de tâlhari și ca hainele roase de molii.
Să nu te întristezi văzându-i puternici pe împărații neamurilor
Ceva mai mult, când vei vedea pe alții, adică pe împărați, domni și pe ceilalți care, având bogăția și slava lumii, fac multe, și ceea ce le place, să nu te amărăști din cauza aceasta și să nu te întristezi, căci Proorocul te învață: „Să nu te temi când se va îmbogăți omul sau când se va înmulți slava casei lui” (Ps. 48, 17), „căci casa lui înclină spre moarte și pașii lui către iad” (Prov. 2, 18). Pentru că privirile lui Dumnezeu nu sunt aplecate asupra lui și nici asupra slavei lui; despre aceasta mărturisește Isaia (66, 2): „Către cine vor privi dacă nu către cel smerit și liniștit și care tremură de cuvântul meu?”
Amăgirea nu stă în frumusețe, ci în „toată inima”
Cuvântul nu spune: disprețuiește lumea. Nu spune că podoaba e rea și nici că frumusețea e un laț. Pentru gândirea patristică creația este „bună foarte” (Fac. 1, 31), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în fiecare lucru un cuvânt, un logos al lui Dumnezeu, care cheamă dincolo de el însuși. Greșeala nu e în lucru, ci în felul în care inima se așază în el.
„Amăgire” înseamnă, în sens vechi, planē, rătăcire: a lua semnul drept locul spre care arată semnul. Frumusețea este un deget întins; amăgitul rămâne să-și privească degetul. De aceea sfatul nu este „nu te uita”, ci „nu te da cu toată inima”. Inima a fost făcută pentru un Obiect fără fund, iar când o torni toată într-un vas cu fund, nu se umple vasul, ci se strică inima. Sfântul Maxim numește rădăcina acestei stricări filautia, iubirea de sine dezordonată, care cere lucrurilor o plăcere pe care ele nu o au de dăruit.
Veselia în care tristețea s-a amestecat deja
„Până la sfârșit cu veselie se va amesteca tristețea și cea mai mare bucurie se sfârșește în plâns” (Pilde 14, 13). Nu este o profeție sumbră, ci o observație de o exactitate aproape clinică. Psihologii Brickman și Campbell au numit-o, în 1971, „banda de alergat a plăcerii”: după fiecare câștig, bucuria coboară la nivelul de dinainte, pentru că omul se adaptează la ce a primit și cere din nou. Kahneman a descris „iluzia concentrării”: nimic nu pare atât de important cât timp te gândești la el, iar ce ai crezut că te va face fericit te face fericit mult mai puțin decât ai prevăzut.
Proorocul a spus-o înainte de orice măsurătoare: bucuria lumii este făcută dintr-un material care se uzează chiar în timp ce o folosești. Platon o spune în chip de imagine în Gorgias: nesățiosul toarnă fără încetare într-un vas spart, și ostenelile lui nu au sfârșit. Pustnicul și filosoful ajung la aceeași constatare; numai că Părintele adaugă ceea ce filosoful nu putea: vasul nu e spart din întâmplare, ci pentru că a fost croit pentru altceva.
Praful, tâlharul și molia
„Ca praful în bătaia vântului” (Ps. 1, 4). Psalmul pune în față două chipuri: pomul sădit lângă izvoarele apelor și pleava. Pleava nu e rea; pleava nu are rădăcină. Fiecare lucru al lumii, luat în sine, este pleavă: nu atârnă de nimic și de aceea îl duce orice vânt.
Iar Mântuitorul numește ceilalți doi nimicitori: tâlharul, care vine din afară cu silă, și molia, care lucrează dinăuntru, în tăcere (Mt. 6, 19). Un lucru se pierde deci în trei feluri: pe cale de vânt, prin simpla trecere a timpului; prin tâlhar, prin mâna altuia; prin molie, prin propria lui stricare. Niciun paznic nu ajunge împotriva celor trei. Aceasta înseamnă că problema nu este vigilența stăpânului, ci firea lucrului. Cine se leagă cu toată inima de ceea ce nu poate fi ținut și-a pus viața sub o lege pe care nu o poate schimba.
Tristețea de a-i vedea pe cei puternici
Textul nu ne avertizează împotriva invidiei, ci împotriva amărăciunii, a tristeții care te cuprinde când vezi că alții, cu bogăție și slavă, fac ce le place. Psalmul 48 zice „să nu te temi”: privirea spre cel puternic nu dă doar pizmă, ci și frică, simțământul că ești mic. Psihologul Festinger a arătat în 1954 că omul își măsoară valoarea comparându-se, și că se compară de preferință în sus. Astăzi „împărații neamurilor” stau în buzunarul fiecăruia, în fiecare dimineață, la un deget distanță.
Psalmul 72 (al lui Asaf) descrie aceeași ispită: „am pizmuit pe cei fărădelege, văzând pacea păcătoșilor”, până când a intrat „în locașul cel sfânt” și a înțeles sfârșitul lor. Observați cuvântul: sfârșitul. Ispita se hrănește din mijlocul poveștii. De aceea Scriptura se întoarce mereu la capăt: „casa lui înclină spre moarte și pașii lui către iad” (Pilde 2, 18). Nu spune că s-a prăbușit, ci că înclină. Iar Sirah dă regula: nimeni să nu fie numit fericit înainte de moarte (Sir. 11, 28). Judecata asupra celui puternic este prematură pentru că noi vedem acum doar o felie.
Totuși, citit drept, cuvântul nu este un vis de răzbunare. Același duh care ne învață să nu ne amărâm de slava altuia ne cere să nu ne bucurăm de căderea lui (Pilde 24, 17). Cel puternic este un om în primejdie, nu un dușman de învins; vrednic de rugăciune, nu de pizmă și nici de ironie.
Privirea care rămâne
Textul se încheie cu o răsturnare: „Către cine vor privi dacă nu către cel smerit și liniștit și care tremură de cuvântul meu?” (Is. 66, 2). Puterea lumii este, în fond, să fii privit: cel puternic este cel mai văzut, cel mai urmărit, cel mai oglindit. Dar privirea lui Dumnezeu merge acolo unde nu se uită nimeni: spre cel mic, tăcut, care ia cuvântul în serios, căci a „tremura de cuvânt” nu este frica de pedeapsă, ci seriozitatea celui care știe că cuvântul este adevărat.
Aici se desface și amăgirea. Nu se vindecă prin a ne întoarce privirea de la frumusețe, ci printr-o privire mai mare decât obiectul. Cel pe care Dumnezeu îl privește nu mai are nevoie să fie privit de lume, și de aceea poate să se uite la lume fără foame: poate privi o floare fără s-o aibă, un lucru frumos fără să-l strângă la piept. Nu disprețuiește podoaba; i-o dă înapoi, cu mulțumire. Iar lucrul primit cu mulțumire și întors lui Dumnezeu încetează să mai fie praf: devine punte.
