Divanul
„Să nu socotești și nici să-ți intre în minte că acest noroc lumesc al lor aduce vreo fericire adevărată. Și nici că vor avea vreo limită sau vreo perioadă adevărată și bine determinată a avuției lor vremelnice.”
Noi nu credem în noroc. Cuvântul acesta e al păgânilor. Isaia îl pune la rând cu idolatria: cei care întind masă „norocului” (Isaia 65, 11, în Septuaginta Tyche, în ebraică Gad) sunt cei care au uitat pe Domnul. Pentru creștin nu există întâmplare oarbă, ci Pronie: „Nici o vrabie nu cade fără voia Tatălui vostru” (Matei 10, 29). Ceea ce lumea numește noroc este, în ochii credinței, o prea-îngăduință sau o încercare. Nu e un dar al sorții, ci o cumpănă în mâna lui Dumnezeu.
Întâi: bogăția lumească nu aduce fericire. Fericirea e starea sufletului unit cu Dumnezeu, iar norocul schimbă doar ce e în jurul sufletului. Sfântul Vasile cel Mare întreabă pe bogatul din Luca: „Ce vei face cu ceea ce nu poți păstra?” Bogatul de la Luca 12 are țarină rodită, hambare noi, planuri lungi, dar nu are suflet de care să se bucure. Îi spune sufletului „odihnește-te”, iar Dumnezeu îi răspunde: „Nebunule, în această noapte sufletul tău se va cere de la tine”. Nu l-a certat pentru că a avut, ci pentru că și-a pus sufletul în hambar.
Același lucru îl descoperă Asaf în Psalmul 72: s-a poticnit văzând „pacea păcătoșilor”, până ce a intrat în „locașul cel sfânt al lui Dumnezeu” și a înțeles sfârșitul lor. Fericirea lumii se vede numai de afară, iar de înăuntru se vede golul. Bogatul din Luca 16 se îmbrăca în porfiră și bisus și „se veselea în toate zilele în chip strălucit”, dar Scriptura îl numește fără nume, iar pe săracul îl numește Lazăr, adică „Dumnezeu ajută”. Cerul ține minte numele celor lipsiți, iar lumea ține minte numele celor avuți.
Apoi: norocul nu are hotar. Fericirea adevărată are un chip stabil, pe când avuția vremelnică nu dă nimănui nici măcar certitudinea duratei. „Nu te făli cu ziua de mâine, că nu știi ce va naște ziua de azi” (Pilde 27, 1). Iacov îi îndeamnă pe cei ce zic „azi sau mâine vom merge în cutare cetate… și vom câștiga” să zică: „Dacă Domnul va voi” (Iacov 4, 13–15). Despre bogăție Pildele spun că „își face aripi ca de vultur” (23, 5), iar Psalmistul: „Bogăția de curge, nu vă lipiți inima de ea” (Ps. 61, 10). Iov știa aceasta cel mai adânc: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21). Iov nu a avut noroc și apoi ghinion, ci a rămas același om în fața aceluiași Dumnezeu, cu bogăție și fără ea.
Nehotărârea norocului este și mila lui Dumnezeu. Dacă omul ar ști ceasul pierderii, ar încheia o înțelegere cu moartea și ar trăi liniștit în păcat până atunci. Taina termenului îl ține treaz. Și poate că în ea stă darul: ca să nu ne odihnim în ce piere, ci să căutăm ce rămâne. Sfântul Pavel poruncește celor bogați „să nu se încreadă în bogăția nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu” (1 Timotei 6, 17).
Ce rămâne așadar? Rămâne ce nu depinde de ceas: pocăința, rugăciunea, milostenia, smerenia, harul. Iosif a trecut din groapă în temniță și din temniță pe tronul Egiptului, iar la sfârșit n-a rostit „am avut noroc”, ci: „Voi v-ați gândit răul împotriva mea, dar Dumnezeu l-a întors spre bine” (Facerea 50, 20). Ce se numește noroc sau nenoroc a fost tot timpul mâna lui Dumnezeu.
Apoftegmă
Un frate a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce cei lumești au atâta noroc, iar noi, care ne ostenim, avem atâta greutate?”
Bătrânul i-a zis: „Frate, ai văzut vreodată pe cel care duce vita la tăiere, cum o hrănește mai bine decât pe celelalte?”
Fratele a tăcut. Iar bătrânul a adăugat: „Nu pizmui hrana, ci ia seama la cui o dă.”
