Ascultarea adevărată nu începe cu urechea, ci cu inima.
Omul poate auzi multe cuvinte sfinte și totuși să rămână neschimbat, dacă nu lasă adevărul să pătrundă înlăuntrul său. Ascultarea nu este doar primirea unei porunci, ci deschiderea sufletului către voia lui Dumnezeu.
Lumea vede ascultarea ca pe o pierdere a libertății, dar omul duhovnicesc descoperă că ascultarea de Dumnezeu îl eliberează de robia propriei voințe. Când omul vrea să fie singurul stăpân al vieții sale, ajunge adesea rob al propriilor patimi. Când își încredințează voia lui Dumnezeu, află adevărata pace.
Hristos ne-a arătat calea ascultării nu doar prin cuvinte, ci prin întreaga Sa viață. În grădina Ghetsimani, în mijlocul suferinței, a rostit: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Prin această dăruire desăvârșită a voii omenești către Tatăl, El a vindecat neascultarea omului.
În fiecare zi avem mici prilejuri de ascultare: să răbdăm un cuvânt greu, să iertăm când ne doare, să împlinim binele când nu avem chef, să ne rugăm atunci când mintea fuge. Prin aceste mici lepădări de sine, inima se formează pentru ascultarea cea mare.
Nu te teme să-ți încredințezi viața lui Dumnezeu. El nu ia nimic din ceea ce este cu adevărat al tău, ci curăță ceea ce te împiedică să devii ceea ce ai fost creat să fii.
„Ascultarea este mai bună decât jertfa.” (1 Samuel 15:22)
