Despre convingere, jurământ și credincioșia față de Adevăr. Un răspuns ortodox lui Nietzsche
Textul de la care pornim
Convingere și dreptate
Cerința ca omul să stea, mai târziu, când s-a răcit și s-a trezit, în spatele a ceea ce a spus, a promis și a hotărât în timpul patimii este una dintre cele mai grele poveri care apasă asupra omenirii. A trebui să recunoști pentru toată vremea viitoare urmările mâniei, ale răzbunării înfocate, ale devotamentului entuziast poate duce la o amărăciune față de aceste simțăminte, pe măsura idolatriei cu care sunt idolatrizate, mai ales de artiști. Aceștia cultivă până la capăt prețuirea patimilor și au făcut-o întotdeauna; desigur, ei slăvesc și teribila satisfacție pe care și-o îngăduie omul în patimi, izbucnirile răzbunării, cu moartea, mutilarea sau surghiunul de bunăvoie în urma lor, și resemnarea inimii frânte. În orice caz, ei țin trează curiozitatea față de patimi; e ca și cum ar spune: „Fără patimi nu ai nicio experiență.” Pentru că am jurat credință (poate chiar unei ființe pur închipuite, precum un zeu), pentru că ne-am dăruit inima unui prinț, unui partid, unei femei, unui ordin preoțesc, unui artist sau unui gânditor, într-o stare de amăgire înfocată care a aruncat un farmec asupra noastră și a făcut ca acele ființe să pară vrednice de toată venerația și de orice jertfă, suntem noi, de aceea, legați ferm și fără scăpare? Sau nu ne-am înșelat noi, până la urmă, atunci? Nu a fost o promisiune ipotetică, sub presupunerea tacită că ființele cărora ne-am consacrat erau cu adevărat ceea ce păreau în închipuirea noastră? Suntem datori să fim credincioși erorilor noastre, chiar știind că prin această credincioșie ne vom vătăma eul mai înalt? Nu, nu există lege, nu există obligație de acest fel; trebuie să devenim trădători, să acționăm cu necredință și să ne părăsim idealurile iar și iar. Nu putem trece dintr-o perioadă a vieții în alta fără să pricinuim aceste dureri ale trădării și fără să suferim din cauza lor. Ar fi oare nevoie să ne ferim de revărsările simțămintelor noastre pentru a scăpa de aceste dureri? N-ar deveni atunci lumea prea aridă, prea fantomatică pentru noi? Mai degrabă ne vom întreba dacă aceste dureri sunt necesare la o schimbare a convingerilor, sau dacă nu depind de o părere și de o prețuire greșită. De ce admirăm pe omul care rămâne credincios convingerilor sale și disprețuim pe cel care le schimbă? Mă tem că răspunsul trebuie să fie: „pentru că toți presupun că o astfel de schimbare este pricinuită numai de motive de folos mai general sau de neplăcere personală.” Adică, în fond, credem că nimeni nu-și schimbă părerile câtă vreme îi sunt avantajoase, sau cel puțin câtă vreme nu-i aduc vreo pagubă. Dacă așa stau lucrurile, aceasta oferă o dovadă proastă despre însemnătatea intelectuală a tuturor convingerilor. Să cercetăm odată cum se nasc convingerile și să vedem dacă importanța lor nu este mult supraestimată; se va vedea astfel că și schimbarea convingerilor este judecată în toate împrejurările după o măsură falsă și că am fost obișnuiți până acum să suferim prea mult din pricina acestei schimbări. — Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Răspunsul
Nietzsche pune o întrebare cinstită: sunt dator să rămân credincios erorilor mele, doar pentru că le-am jurat într-un ceas de înflăcărare? Răspunsul lui: nu, trebuie să fim „trădători” iar și iar, iar durerea schimbării vine dintr-o prețuire greșită a convingerilor. Jumătate din răspuns este adevărată, și Biserica o știa de două mii de ani. Cealaltă jumătate este o prăpastie.
Unde are dreptate
Patima face promisiuni pe care nu le poate ține lumina. Irod a ucis pe Înaintemergătorul „pentru jurămintele lui și pentru cei ce ședeau cu el la masă” (Marcu 6, 26). A rămas credincios cuvântului și a fost ucigaș. Tâlcuitorii spun că jurământul nu poate lega spre ucidere. Petru a spus: „Chiar dacă toți se vor poticni, eu niciodată” (Matei 26, 33). A fost devoțiune entuziastă, iar cocoșul a cântat înainte de ziuă.
Patima aruncă un farmec peste ființa iubită sau urâtă, iar mintea, întunecată, jură pe ceea ce vede cu ochi febrili. Aici Nietzsche și Părinții se întâlnesc: o făgăduință dată din amăgire nu este o datorie, ci o rană.
Unde greșește
Prima greșeală: confundă schimbarea cu libertatea. A te schimba nu e o virtute în sine. Iacov numește „bărbat cu două cugete” pe cel „nestatornic în toate căile lui” (1, 8). Contează direcția. Nietzsche are libertatea de, dar nu și libertatea spre.
A doua greșeală: pierde Persoana. Noi nu suntem credincioși unei convingeri, care e o stare a minții, ci Adevărului. Iar Adevărul nu este o idee: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Convingerile sunt indicatoare. Cine îmbrățișează stâlpul indicatorului nu mai ajunge nicăieri, iar cine îl disprețuiește nu mai știe încotro merge. De aceea „trădarea” Părinților nu e trădare de sine, ci ieșire din amăgire spre Cineva.
A treia greșeală: citește durerea ca eroare. Pentru el, durerea schimbării vine dintr-o părere greșită. Pentru Părinți, ea este durerea nașterii: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire” (2 Corinteni 7, 10). Sfântul Ioan Scărarul o numește plâns bucurie-făcător. Durerea arată că inima e vie, iar cine se schimbă fără durere nu s-a pocăit, ci doar s-a mutat.
Cum se nasc convingerile
Nietzsche cere să cercetăm cum se nasc. Să o facem. Avva Moise, în Convorbirile lui Cassian, spune că gândurile vin din trei locuri: de la Dumnezeu, de la vrăjmaș, din noi înșine. Multe din ce numim „convingeri” sunt rațiunea pusă avocat al patimii: vanitate, frică, nevoia de a aparține, o durere veche rămasă fără nume.
Omul de azi o numește „adevărul meu”, dar de fapt ține de o părere nu fiindcă e adevărată, ci fiindcă a plătit prea mult pentru ea și fiindcă îl definește. Să renunțe la ea ar fi să-și piardă tribul și chipul. Părinții numesc rădăcina filautia, iubirea de sine, mama patimilor. Nu e doar mândria de a nu greși, ci mândria de a nu putea fi văzut greșind. Leacul este smerenia: puterea de a fi îndreptat.
Sinceritatea nu înseamnă adevăr. Saul a prigonit cu convingere, iar Hristos prezice: „vine ceasul când tot cel ce vă va omorî va crede că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Pavel scrie despre sine: „am făcut-o din neștiință” (1 Timotei 1, 13). Nu a trecut de la o părere la alta, ci și-a schimbat centrul: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Pustiul și focul
Nietzsche se teme că lumea fără patimi ar fi „aridă, fantomatică”. Părinții nu cer ucidere a puterilor sufletului, ci întoarcerea lor după fire (Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim). Mânia se ridică împotriva păcatului, iar dorința aleargă spre Dumnezeu. Dezpătimirea nu e răceală, ci „maica dragostei” (Sfântul Maxim). Hristos spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49). Nu e vorba de lipsa focului, ci de foc fără fum.
Singurul jurământ care leagă
Cel care a jurat în patimă și cel care s-a răcit după aceea sunt amândoi părți ale aceluiași om și niciunul nu e întregul. Efeseni 4, 22–24 numește „omul cel vechi” și „omul cel nou”, iar singura trădare legitimă este cea a celui vechi, în numele celui nou.
Jurământul care leagă cu adevărat este cel din Botez, făcut nici în avânt, nici la rece, ci în Duhul. Și nici el nu cere să nu cazi, ci să te ridici. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Am căzut, ce să fac?” „Scoală-te.” „M-am sculat și iar am căzut.” „Scoală-te iar.” „Până când?” „Până te va afla moartea, fie în bine, fie în cădere.”
Aceasta este „trădarea iar și iar” a lui Nietzsche, dar cu Față, și are un nume: pocăință.
Trei întrebări înainte de a ține sau a lăsa o convingere
- Din ce stare am promis: din patimă sau din rugăciune și luciditate?
- Către cine arată ea: către Hristos sau către mine?
- Ce rod aduce (Galateni 5, 22): pace, blândețe, smerenie, sau neliniște, dispreț, mândrie?
Să nu fim credincioși nici erorilor, nici schimbării, ci Celui care „este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13, 8).
Apoftegmă
Un frate a venit la un bătrân și i-a zis: „Părinte, sunt neclintit în ale mele. De douăzeci de ani nu m-a întors nimeni din nimic, și o socotesc credincioșie.”
Bătrânul a tăcut o vreme, apoi l-a întrebat: „Spune-mi, frate: ultima dată când ai zis «am greșit», cui i-ai spus?”
Fratele s-a gândit îndelung și n-a aflat.
Zis-a bătrânul: „Mă tem că nu ești neclintit, ci nu ai pe nimeni căruia să-i dai voie să te clintească. Mergi și caută: pe cine aperi tu cu atâta credincioșie, pe Adevăr sau pe tine?”
(Apoftegmă alcătuită .)
