„Unde indiferența este necesară. Nimic n-ar fi mai pervers decât să aștepți adevărurile pe care știința le va stabili într-o zi despre lucrurile dintâi și cele de pe urmă, iar până atunci să gândești (și mai ales să crezi) în felul tradiției, așa cum ți se sfătuiește atât de des. Îndemnul de a nu căuta în acest domeniu nimic altceva decât certitudinea este o odraslă religioasă, nimic mai bun — o varietate ascunsă și doar aparent sceptică a „nevoii metafizice”, ideea de dedesubt fiind că multă vreme nu se va putea obține nicio viziune asupra acestor certitudini ultime, iar până atunci „credinciosul” are dreptul să nu se mai osteneze cu întreaga chestiune. Nu avem nevoie de aceste certitudini despre orizonturile cele mai îndepărtate ca să trăim o viață omenească deplină și rodnică, tot așa cum furnica nu are nevoie de ele ca să fie o furnică bună. Mai degrabă trebuie să aflăm obârșia acelei însemnătăți supărătoare pe care le-am dat-o atâta vreme acestor lucruri. Pentru aceasta avem nevoie de istoria sentimentelor etice și religioase, căci numai sub înrâurirea unor asemenea sentimente aceste probleme cele mai ascuțite ale cunoașterii au devenit atât de grele și de înfricoșătoare. În regiunile cele mai îndepărtate până la care poate pătrunde ochiul minții (fără să pătrundă vreodată în ele) am strecurat concepte precum vina și pedeapsa (și pedeapsa veșnică, pe deasupra!). Cu cât sunt mai întunecate acele regiuni, cu atât am fost mai nepăsători. Veacuri de-a rândul oamenii și-au lăsat închipuirea să zburde acolo unde nu puteau stabili nimic și i-au determinat pe urmași să primească aceste fantezii ca pe ceva serios și adevărat, cu această minciună ticăloasă drept ultim atu: că credința valorează mai mult decât cunoașterea. Ceea ce ne trebuie acum cu privire la aceste lucruri ultime nu este cunoașterea împotriva credinței, ci indiferența împotriva credinței și a pretinsei cunoașteri în aceste chestiuni! — Totul trebuie să ne fie mai aproape decât ceea ce ni s-a predicat până acum drept cel mai important lucru, adică întrebările: «Cui slujește omul?», «Care îi este soarta după moarte?», «Cum se împacă el cu Dumnezeu?» și tot restul acelui sac cu mieșugiri. Problemele filosofilor dogmatici, fie ei idealiști, materialiști sau realiști, ne privesc la fel de puțin ca aceste întrebări religioase. Toți urmăresc același scop — să ne silească la o hotărâre în chestiuni în care nu e nevoie nici de credință, nici de cunoaștere. Este mai bine chiar și pentru cel mai ardent iubitor al cunoașterii ca teritoriul deschis cercetării și rațiunii să fie înconjurat de o centură de mlaștină înșelătoare, învăluită în ceață, o fâșie de țară mereu apoasă, de nepătruns și nelămurită. Tocmai prin comparație cu împărăția întunericului de la marginea lumii cunoașterii, regiunea luminoasă și accesibilă a acelei lumi capătă preț. Trebuie să devenim din nou buni prieteni ai „lucrurilor de zi cu zi” și să nu le mai disprețuim, ca până acum, privind dincolo de ele la nori și la monștri ai nopții. În păduri și peșteri, în locuri mlăștinoase și sub ceruri posomorâte, pe treptele cele mai de jos ale culturii, omul a trăit milenii întregi, și a trăit în sărăcie. Acolo a învățat să disprețuiască prezentul, pe aproapele, viața și pe sine, iar noi, locuitorii ținuturilor mai luminoase ale naturii și ale minții, moștenim încă în sângele nostru o pată din acest dispreț față de lucrurile de zi cu zi.”
— Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Ce spune aforismul, și unde încetează să mai fie doar al lui
Aforismul face patru mișcări. Prima: nu e nevoie de certitudini despre cele dintâi și cele de pe urmă ca să trăiești bine — furnica nu are nevoie de ele ca să fie furnică. A doua: întrebările acestea nu au devenit înfricoșătoare prin natura lor, ci prin sentimentele etice și religioase care au strecurat în întuneric vina și pedeapsa; iar „credința valorează mai mult decât cunoașterea” este minciuna care a pecetluit totul. A treia: leacul nu este nici credința, nici știința, ci indiferența — o centură de ceață în jurul cunoașterii, care să-i facă lumina mai prețioasă. A patra: să ne împrietenim iar cu lucrurile de zi cu zi, căci disprețul față de ele ar fi o pată moștenită din peșterile și mlaștinile omenirii sărace.
Trei dintre aceste mișcări lovesc, în parte, ceva ce Biserica însăși a lovit înaintea lui. Doar a treia, rețeta, este greșită — și greșeala ei nu e de amănunt, ci de diagnostic: ceea ce Nietzsche prescrie ca remediu, Părinții au descris ca boală.
Ce dreptate are Nietzsche
„Credinciosul are dreptul să nu se mai osteneze.” Aceasta este ținta cea mai exactă a aforismului, și nu e credința, ci inerția ei: a crede „în felul tradiției”, fără să fi pus vreodată întrebarea cu prețul vieții. Apocalipsa o spune înaintea lui: „Ți-a mers numele că trăiești, dar ești mort” (3:1). Domnul zice: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), iar Iacov: credința fără fapte este moartă (2:17). Creștinul care a pus „credința” ca pe o poliță de asigurare și nu mai are nicio întrebare vie nu este apărat de Evanghelie.
Credința din frică. Vina și pedeapsa pot fi, într-adevăr, mutate în întuneric de o închipuire înspăimântată, iar cercetarea contemporană o confirmă: Pargament și colaboratorii au arătat că „coping-ul religios negativ” — reprezentarea unui Dumnezeu pedepsitor — se asociază cu o bunăstare mai scăzută și cu mai multă suferință psihică. Sfântul Vasile cel Mare distinge, în Regulile mari, trei motive ale slujirii: de frică, ca robii; de răsplată, ca simbriașii; de dragoste pentru Bine însuși, ca fiii. Iar Ioan scrie: „Dragostea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Sfântul Isaac Sirul merge mai departe: chinul celor osândiți nu e al unui târg răzbunător, ci biciul dragostei respinse (Omilia 28). Frica este treaptă, nu casă. O religie rămasă la treapta aceea ar fi, pe drept, o religie bolnavă.
Ceața. Nietzsche cere o centură de ceață în jurul cunoașterii. Părinții o au și ei. Sfântul Grigorie Teologul scrie că a-L gândi pe Dumnezeu e greu, iar a-L rosti, cu neputință (Cuvântul 28); Dionisie Areopagitul vorbește despre „raza întunericului dumnezeiesc”; Grigorie al Nissei descrie în Viața lui Moise cum Moise intră în norul întunecos și vederea lui se desăvârșește în nevăzut (cf. Ieșire 20:21). Biserica a lovit în „pretinsa cunoaștere” încă din secolul al IV-lea, când Eunomie a pretins că Îl cunoaște pe Dumnezeu în esență la fel de bine ca Dumnezeu pe Sine, iar Capadocienii i-au răspuns că esența rămâne necunoscută. Ceața există în teologia ortodoxă; singura întrebare este ce fel de ceață este.
Lucrurile de zi cu zi. Disprețul față de lume și de prezent este, într-adevăr, o moștenire — dar nu e creștină. „Și a văzut Dumnezeu toate câte făcuse, și iată erau bune foarte” (Facerea 1:31). Maniheii și gnosticii disprețuiau materia; Biserica i-a osândit, iar Sinodul din Gangra a anatemizat pe cei care disprețuiau căsătoria, carnea și darurile creației. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în fiecare lucru un logos — o cuvântare a lui Dumnezeu. Evanghelia însăși este scrisă în materia cea mai domestică: pâine, oi, semințe, bani, mărgăritare. „Fie că mâncați, fie că beți, fie orice faceți, toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Pustnicii și-au împletit coșurile cu aceeași stăruință cu care se rugau.
Furnica, Solomon și întrebarea care nu tace
„Nu avem nevoie de aceste certitudini”, spune aforismul, „cum nu are nevoie furnica.” Dar furnica este, în Scriptură, dascăla celui lenevos: „Mergi la furnică, leneșule, privește căile ei și înțelepțește-te” (Pilde 6:6). Și, oricum ar fi, furnica nu se întreabă de ce. Omul, da; iar întrebarea nu i-a fost strecurată de un sentiment etic străin, ci îi aparține din fire. „Toți oamenii doresc din fire să știe”, începe Aristotel Metafizica. Ecclesiastul spune că Dumnezeu a pus veșnicia în inima omului (3:11). Socrate le spune judecătorilor că viața neexaminată nu e vrednică de trăit (Apologia 38a). Augustin: „Neliniștită este inima noastră până se va odihni întru Tine” (Mărturisiri I, 1). Iar Pascal, care știa ce înseamnă cuvântul „indiferență”, a numit-o, în privința sufletului și a nemuririi lui, ceva monstruos: omul trebuie să fi pierdut orice simțire ca să rămână nepăsător față de ceea ce, în chip firesc, îl privește mai mult decât orice.
Psihologia adaugă două observații pe care aforismul nu le prevede. Prima: indiferența prin decret este o suprimare, iar suprimarea nu dispare, ci revine. Wegner a arătat, în cercetările asupra suprimării gândurilor („ursul alb”), că efortul de a nu te gândi la ceva îl face mai accesibil, nu mai puțin. A doua: Yalom a descris patru „date” ale existenței — moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens — care nu cer voie să sosească: se ivesc în boală, în doliu, în noaptea de la patru dimineața. O indiferență care ține până la prima asemenea noapte nu a fost niciodată indiferență, ci amânare.
Și mai este ceva, pe care aforismul îl arată fără să vrea. Nietzsche scrie că a nu se întreba este „o varietate ascunsă a nevoii metafizice”; dar „vom trăi ca și cum răspunsul nu contează” este, la rândul său, un răspuns, și unul foarte hotărât — aceeași structură pe care Pascal o numea pariu: nu pariezi, și totuși ai pariat. Iar în aceeași pagină autorul cere o istorie a sentimentelor religioase, adică o cercetare pasionată a chiar acelor întrebări despre care spune că nu ne privesc. O indiferență care are nevoie de o genealogie nu mai este indiferență.
Indiferența, apatia și acedia
Cuvântul pe care Nietzsche îl pune ca remediu are un răspuns în limba Părinților, și nu este cel pe care l-ar aștepta el. Apatheia — lipsa patimii — nu este indiferența: Evagrie scrie că apatia naște dragostea (Praktikos 81). Omul apatic, în sens patristic, nu este cel care nu mai simte, ci cel care, eliberat de stăpânirea patimilor, îi primește pe ceilalți și lumea fără să le ceară să-i umple golul. Dimpotrivă, indiferența față de cele de pe urmă are în vocabularul ascezei un nume foarte precis: acedia. Etimologic, a-kedia înseamnă lipsă de grijă — exact ceea ce Nietzsche numește indiferență. Evagrie o numește „demonul de amiază” (cf. Psalmul 90:6 în Septuaginta): gândul care îl face pe monah să privească spre fereastră, să găsească chilia grea, ziua lungă, truda zadarnică, întrebările ultime obositoare. Cassian o descrie ca pe o silă și o neliniște a inimii (taedium cordis), care găsește gust în orice altceva decât în datorie.
Căldicelul este, în Apocalipsă, cel care îi stârnește Domnului greața: „Știu faptele tale, că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă ești căldicel, te voi vărsa din gura Mea” (3:15-16). Un text uimitor: Domnul preferă „rece”ul — cel care neagă, care se împotrivește, care întreabă scrâșnind — indiferenței bine adormite. Nietzsche, cu toată furia lui, nu este căldicel; indiferența pe care o recomandă este.
Psihologic, Kruglanski a descris „nevoia de închidere cognitivă”: dorința de a avea un răspuns, oricare, ca să pună capăt nesiguranței. Dogmaticul și indiferentul ating aceeași închidere pe căi opuse: unul spune „știu”, celălalt „nu contează” — și amândoi încetează să mai caute. Keats numea o altă cale „capacitate negativă”: a rămâne în incertitudini și taine fără „întinderea iritată după fapte și rațiune”. Aceasta se apropie de ceea ce Părinții numesc nepsis, trezvia: o stăruință trează în fața unui neînțeles care nu este nici idol, nici gol.
Ce nu pretinde credința
„Credința valorează mai mult decât cunoașterea” — iată minciuna pe care Nietzsche o înfierează, și în această formulă are dreptate s-o respingă. Dar în tradiția răsăriteană ea nu a fost niciodată spusă. Credința nu înlocuiește cunoașterea; ea este începutul ei. Evagrie desfășoară urcușul: credința, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, apatia, dragostea și, la capăt, cunoașterea (Praktikos, Prolog). Domnul spune: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine” (Ioan 17:3). Iar metoda este experimentală: „Dacă voiește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătură” (Ioan 7:17). Sfântul Grigorie Palama vorbea despre o cunoaștere din experiență, nu din închipuire.
Și nu e vorba de „fantezii în regiunile întunecate”. Pretenția creștină nu se sprijină pe un orizont, ci pe un eveniment: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce au pipăit mâinile noastre” (1 Ioan 1:1). Pavel face un lucru pe care Nietzsche ar trebui să-l respecte: își oferă propria credință spre dezmințire. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră” (1 Corinteni 15:14); „dacă numai în viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (15:19). Nu e o religie care cere dreptul de a nu se mai osteni; e una care și-a pus toată miza pe o mărturie.
Filosofic, aforismul se află între două modele. Pirronismul (Sextus Empiricus) făgăduia ataraxia prin suspendarea judecății, ca umbra care urmează trupul. Wittgenstein, la capătul Tractatului, nu a spus „indiferență”, ci că există „ceea ce nu se poate rosti” și că acesta „se arată pe sine” (6.522) — cu un cuvânt, mistic. Aceasta seamănă mai mult cu ceața Părinților decât cu mlaștina lui Nietzsche: ceața Părinților nu este lipsa luminii, ci excesul ei. Iar pacea dată prin suspendare este pacea pe care o dă lumea; Domnul spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14:27).
Cel mai de pe urmă a devenit cel mai de aproape
Nietzsche cere ca totul să ne fie mai aproape decât „ceea ce ni s-a predicat drept cel mai important”. Creștinismul răspunde cu singura teză pe care o poate da: Cel mai de pe urmă a devenit cel mai de aproape. „Aproape de tine este cuvântul, în gura ta și în inima ta” (Romani 10:8, după Deuteronom 30:14). „Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi” (Ioan 1:14). Întrebarea despre ultim — „cum se împacă omul cu Dumnezeu?” — nu primește răspuns printr-un tratat din întunericul de dincolo, ci printr-o masă, în lucrurile de zi cu zi.
Învierea nu are loc într-o regiune a nopții, ci într-o grădină, în zori, iar Maria Îl ia pe Mântuitorul drept grădinar (Ioan 20:15). Iar la sfârșitul Evangheliei după Ioan, ucenicii, după o noapte de pescuit fără rod, văd pe mal „jar aprins pus jos, și pe el pește pus deasupra, și pâine” (21:9). Cel înviat gătește pește: „Veniți de prânziți” (21:12). Cuvântul grecesc pentru jarul acela (anthrakia) apare în Evanghelie doar într-un alt loc: în curtea arhiereului, unde Petru se încălzea lângă foc și L-a tăgăduit (18:18). La un foc s-a pierdut pacea cu Dumnezeu, și la un foc a fost refăcută. Întrebarea „cum se împacă omul cu Dumnezeu?”, pe care aforismul o numește „sac cu mieșugiri”, primește la acel jar trei întrebări și trei răspunsuri: „Mă iubești?” (21:15-17).
Iar despre Cel care prânzește cu ei, Evanghelia spune: „Niciunul dintre ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Tu cine ești?, știind că este Domnul” (21:12). Întrebarea ultimă nu tace aici prin indiferență; tace prin cunoaștere. Ceața de la marginea lumii nu a fost desființată, ci a venit pe țărm, și are miros de pește copt.
