Apoftegmă
A spus Amma Evghenia: „Ne este de folos chiar să cerșim, numai să fim cu Iisus. Căci bogat este cel ce este cu Iisus, chiar dacă trupește este lipsit. Cel care cinstește cele de pe pământ înaintea celor duhovnicești le va pierde pe amândouă, iar cel care dorește cele cerești va afla oricum și bunurile pământești!”
— Patericul Mare
Cuvântul care nu laudă sărăcia
Apoftegma începe cu o concesie care taie răsuflarea: „Ne este de folos chiar să cerșim.” Nu „să sărăcim”, nu „să ne lipsim de prisos”, ci să cerșim — treapta cea mai de jos pe care o poate închipui lumea, cea de care omul modern se teme mai mult decât de boală și aproape cât de moarte. Iar Amma nu o spune ca un ascet care își înalță osteneala în slăvi, ci ca cineva care a făcut un calcul și l-a încheiat: distanța dintre demnitatea lumii și folosul sufletului este mai mică decât o singură condiție — „numai să fim cu Iisus”.
Întregul cuvânt se sprijină pe două vorbe mici, „numai” și „cu”. „Numai” taie orice altă măsură: nici sărăcia, nici bogăția nu sunt ținta. „Cu” este prepoziția întregii Evanghelii: „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23), „Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei” (Luca 24:15), „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28:20). Amma nu compară două cantități de bunuri; compară două tovărășii — tovărășia Cuiva și singurătatea cu lucrurile.
De aceea definiția bogăției se mută din mână în prezență: „bogat este cel ce este cu Iisus, chiar dacă trupește este lipsit.” Să se observe că „trupește” își păstrează toată greutatea: lipsa e reală, foamea e foame, frigul e frig. Amma nu spiritualizează stomacul gol ca să-l facă suportabil. Ea rostește două adevăruri deodată, ca Apostolul: „ca niște săraci, dar care îmbogățesc pe mulți; ca și cum nimic n-am avea, și toate le stăpânim” (2 Corinteni 6:10).
Smirna cea săracă și Laodiceea cea bogată
Apocalipsa așază față în față două bilanțuri făcute de același Domn, cu cifrele întoarse pe dos. Către Smirna: „Știu necazul tău și sărăcia ta — dar bogat ești” (2:9). Către Laodiceea: „Zici: Bogat sunt și m-am îmbogățit și de nimic nu am trebuință — și nu știi că tu ești ticălos și vrednic de milă, și sărac, și orb și gol” (3:17). Una e săracă și bogată, cealaltă bogată și săracă: judecata nu cade asupra conturilor, ci asupra a ceea ce ține loc de Dumnezeu. Iar bogăția Laodiceii stă toată în „de nimic nu am trebuință” — și cine nu are trebuință de nimic nu are pe cine primi. De aceea, la câteva versete distanță, Domnul stă pe dinafară, ca un cerșetor: „Iată, stau la ușă și bat” (3:20). Ușa bogatului e încuiată pe dinăuntru de însăși mulțumirea lui.
Iar Evanghelia spune limpede cine bate la uși: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc… Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25:35, 40). „Să fim cu Iisus” capătă astfel chip concret, la poarta oricui: cel care cerșește la ușă este, în taină, Cel cu care avem de fost. Și „ne” este de folos — plural: folosul nu e numai al celui care cere, ci și al celui care i se întâmplă în cale. Cerșetorul îi dă bogatului singurul lucru care nu se poate cumpăra: prilejul.
În pilda de la Luca 16, singurul personaj care primește nume este cerșetorul — Lazăr, „Dumnezeu ajută” — iar bogatul, cu tot ce avea, rămâne fără nume. Numele se dă celui care este cu Dumnezeu. Iar greșeala bogatului nu e o cruzime cu pumnii, ci un pas peste trup, repetat zi de zi. Așa a pierdut amândouă: averea, rămasă dincoace de prag, și sânul lui Avraam, de care l-a despărțit o prăpastie.
Cele două pierderi
Cuvântul Domnului din Matei 6:33 — „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” — este textul pe care Amma îl tâlcuiește. „Mai întâi” nu este o dată în calendar, ci un rang în inimă. Iar verbul ei, „cinstește”, este un verb liturgic: a cinsti înseamnă a da cinste, a da închinare. Apostolul numește lăcomia de avere „închinare la idoli” (Coloseni 3:5). Cine cinstește pământul înaintea cerului nu face o greșeală de administrare, ci o schimbare de altar.
De ce pierde amândouă?
Pierde întâi cele duhovnicești — și aceasta se vede lesne: „grija veacului acestuia și amăgirea bogăției înăbușă cuvântul” (Matei 13:22). Evagrie Ponticul, care așază iubirea de arginți (filargiria) a treia între cele opt gânduri, arată de unde își ia ea puterea: nu din poftă de lux, ci din frică. Gândul îi înfățișează monahului bătrânețea lungă, neputința de a lucra cu mâinile, foametea ce va veni, bolile și rușinea de a primi cele de trebuință de la alții (Praktikos 9). Zgârcenia este frica de cerșit îmbrăcată în prevedere. Tocmai de aceea apoftegma începe cu cerșitul: ea pune mâna pe însuși lucrul de care gândul se teme cel mai tare și spune că nici de acesta nu trebuie să te temi, dacă ești cu Iisus.
Pierde și cele pământești. Ecclesiastul descrie omul „căruia Dumnezeu i-a dat avuție, bogăție și slavă, și nu-i lipsește nimic din tot ce dorește, dar Dumnezeu nu-i dă puterea să se bucure de ele” (6:2). Aristotel spune același lucru în limba rațiunii: bogăția este doar de folos și există în vederea altui lucru (Etica nicomahică I, 5). Un mijloc pus în locul scopului încetează să mai slujească: nu mai este folosit, ci slujit. Sfântul Maxim Mărturisitorul ar adăuga că lucrul, în rațiunea lui (logos), este bun, iar patima nu e în lucru, ci în chipul de a-l folosi, „împotriva firii”, din iubire de sine (filautia). Pământul cinstit peste măsură nu mai e pământ, ci stăpân.
Psihologia contemporană descrie mecanismul fără să-i poată numi rădăcina. Brickman și Campbell au numit „banda de alergare hedonică” faptul că plăcerea dobândită se resoarbe în noua linie de bază și cere o doză mai mare. Kasser și Ryan (1993) au arătat că oamenii care pun reușita financiară în centrul aspirațiilor lor raportează o bunăstare mai scăzută, mai multă neliniște și mai multă depresie. Cercetările lui Chang și Arkin (2002) leagă materialismul de nesiguranță: cu cât omul se simte mai nesigur, cu atât se agață mai tare de lucruri — iar lucrurile, neputând da siguranța cerută, îi sporesc nesiguranța. Seneca o spusese cu aproape două mii de ani înainte de orice laborator: nu cel care are puțin, ci cel care poftește mai mult este sărac (Epistole 2, 6). Descrierea este exactă; vindecarea însă lipsește. Banda se oprește numai când pasul își schimbă direcția, nu când își schimbă viteza.
Socrate, Solomon și ordinea darului
Ultima frază a Ammei are un strămoș în filosofie. În Apologia, Socrate le spune judecătorilor că nu din bani vine virtutea, ci din virtute vin și banii, și toate celelalte bunuri ale oamenilor, în viața privată și în cea obștească (30b). Aceeași ordine: întâi binele cel mare, apoi, pe deasupra, cele mici. Și totuși între Socrate și Amma e o prăpastie: la Socrate, binele de sus este o virtute pe care omul și-o dobândește; la Amma, „cele cerești” sunt o Persoană, iar omul nu o dobândește, ci este „cu” Ea. Virtutea poate fi stăpânită; Persoana se primește.
Scriptura are propriul ei caz de probă. La Gabaon, Solomon cere o inimă înțeleaptă, iar Domnul îi răspunde că, pentru că a cerut aceasta și nu zile multe, nici bogăție, nici moartea vrăjmașilor, îi dă și ceea ce n-a cerut: și bogăție, și slavă (3 Regi 3:11-13). „Va afla oricum”: bogăția vine nechemată, ca umbra care urmează trupul. Dar aceeași Scriptură spune și sfârșitul: Solomon, bătrân, ajunge la femei străine și la înălțimi ridicate idolilor (3 Regi 11:1-8). Lucrurile adăugate, nepăzite în rânduiala lor, au urcat iarăși pe treapta întâi. Apoftegma nu făgăduiește, așadar, o rentă; ea așază o ordine care se păstrează zilnic, cum se păstrează privegherea.
Toată avuția lumii și nici un ban
În Septuaginta, Pildele lui Solomon păstrează o vorbă (17:6) pe care o cita și Fericitul Augustin: credinciosului îi aparține toată lumea averilor, iar necredinciosului nici un ban. Este aceeași taină cu a Ammei: omul care este „cu Iisus” are „toate”, fie că le ține în mână, fie că nu — „ca și cum nimic n-am avea, și toate le stăpânim”.
Apostolul face aici ceva neobișnuit cu un cuvânt foarte stoic. În Filipeni 4:11 el scrie că a învățat să fie autarkes — îndestulat de sine. Stoicii și epicureii căutau autarkeia, suficiența de sine: libertatea față de lucruri prin retragerea dorinței. Pavel preia cuvântul și îl răstoarnă la capăt: „Știu și a viețui în lipsă, știu și a viețui în belșug… Toate le pot întru Cel ce mă întărește” (4:12-13). Îndestularea nu mai e a eului strâns în sine, ci a omului care este „cu”. Cea stoică e o cetate; cea pauline e o prezență. Iar cetatea, cum arată orice cetate, are nevoie de ziduri, pe când „evlavia cu îndestulare este câștig mare” (1 Timotei 6:6).
Psihologic, aproape că e o aplicare a teoriei atașamentului. Bowlby și Ainsworth au arătat că un copil explorează lumea, se joacă și își asumă riscuri numai cât timp are aproape „baza sigură” — pe cel care îl ocrotește; când baza dispare, jucăriile sunt lăsate și începe agățarea. Adultul care adună și strânge, care se ține de lucruri ca de colaci de salvare, este adesea un explorator rămas fără bază sigură. (Analogia nu e identitate, dar luminează.) „Cu Iisus” este baza din care lumea poate fi ținută în palmă ca dar, nu strânsă la piept ca salvare. De aceea bunurile pământești pe care le află cel ce dorește cele cerești nu sunt aceleași cu ale celui care le cinstea: aceleași ca substanță, dar altfel ca stare — primite cu mulțumire și sfințite „prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (1 Timotei 4:4-5). Pâinea nu mai este salvarea, ci darul.
Două erori de care se ferește apoftegma
Prima: cultul sărăciei. „Numai să fim cu Iisus” este o condiție, nu o podoabă. Cerșetorul care blestemă pe cei ce trec, care invidiază, care își face din lipsă un drept, nu e bogat cu nimic: e sărac de lucruri și de Dumnezeu. Sărăcia fără Hristos este doar sărăcie.
A doua: evanghelia prosperității. „Va afla oricum bunurile pământești” nu este un contract cu clauze de câștig. Epistola către Evrei îi pomenește pe cei care „au rătăcit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți — ei, de care lumea nu era vrednică” (11:37-38); nici unul dintre ei n-a aflat, în sens de contabil, ce pare să făgăduiască Amma. Ceea ce află ei sunt bunurile pământești la mărimea lor adevărată: pâinea zilei — pâinea adusă de corb lui Ilie (3 Regi 17:6), oala de făină a văduvei din Sarepta, care nu s-a golit (3 Regi 17:14-16), „pâinea noastră cea spre ființă” din rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6:11). Aceasta este măsura aflării: cât ajunge pentru astăzi, cu mulțumire.
Și mai presus de toate, apoftegma are ca precedent pe Domnul Însuși. El n-avea unde să-Și plece capul (Matei 8:20); a fost slujit din averile unor femei (Luca 8:3); la fântână, Cel ce dă apa vie a zis femeii: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7). Cel cu care trebuie să fim a cerșit întâi. „Ne este de folos chiar să cerșim” înseamnă, în adânc, că ne este de folos să fim acolo unde S-a pus El.
„Rămâi cu noi”
Pe drumul Emausului, doi călători fără bagaj și fără nădejde merg cu un străin pe care nu-L cunosc. Când satul se apropie și El se preface că merge mai departe, ei „L-au silit, zicând: Rămâi cu noi, că se înserează” (Luca 24:28-29). Este rugăciunea cerșetorului neamestecat: n-au de oferit nimic în afară de o seară și o masă — și o cer, nu o dau, căci Cel pe care îl rețin este, de fapt, Gazda. El rămâne; și în frângerea pâinii ochii lor se deschid.
Cine L-a rugat să rămână, acela a cerșit — și a primit mai mult decât a cerut: a primit Pâinea care se frânge. Aceasta este avuția Ammei: nu un cont, ci o masă la care S-a așezat Cineva. Iar cel care o are — chiar dacă trupește este lipsit — nu mai are de pierdut nici cerul, nici pământul.
