Îndemnul zilei: „How do you manage stress?” — 19 octombrie 2026
„Marto, Marto, te îngrijorezi și te tulburi pentru multe, dar un lucru trebuie.” (Luca 10:41-42)
„Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.” (Matei 6:34)
Cuvântul nou și boala veche
Cuvântul „stres” are o vârstă de aproape un secol: Hans Selye l-a luat din fizica metalelor și l-a pus pe trupul omului în 1936. Boala însă e mai veche decât cuvântul. Părinții îi spuneau merimnă, grija care împarte mintea în bucăți (rădăcina e merizo, a împărți). Marta nu este osândită pentru că slujește, ci pentru că slujește împărțită: „pentru multe”.
Psihologia modernă, prin Lazarus și Folkman, a spus același lucru în alt grai: stresul nu stă în sarcină, ci în evaluarea ei, adică în clipa în care cerința pare mai mare decât puterile mele. Părinții adaugă întrebarea pe care laboratorul nu o poate pune: cine face evaluarea, și din ce ceas?
Stresul care nu este păcat
În Ghetsimani Domnul „fiind în chin, mai stăruitor Se ruga, și sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge” (Luca 22:44). Hristos nu a fost scutit de ceea ce noi numim stres. Sfântul Maxim Mărturisitorul lămurește: frica de moarte ține de voința naturală a omenității Lui, căci firea se cutremură înaintea despărțirii sufletului de trup, dar voința Lui nu a ales împotriva Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta”.
Iată distincția pe care tehnicile de „gestionare” o pierd. Tresărirea firii nu este păcat. Păcatul începe acolo unde tresărirea devine pătimire, unde frica se face stăpâna casei și voia mea se așază judecător peste ceasul meu. Nu mă rușinez deci că simt apăsarea. Mă întreb numai ce fac cu ea.
Ultimul om și fierarul
Nietzsche a văzut limpede un lucru: o epocă ce vrea să scape de orice apăsare își pregătește un om fără statură. „Ultimul om” din Așa grăit-a Zarathustra clipește și spune: „Noi am inventat fericirea”. Vrea căldură, liniște, o mică plăcere de zi și una de noapte, fără nicio povară. Cultul modern al wellness-ului, cu aplicațiile, mantrele și respirațiile lui, este portretul cel mai fidel al acestui om.
Împotriva lui, Nietzsche pune fierarul: „ce nu mă omoară mă face mai tare” (Amurgul idolilor), amor fati, apăsarea ca nicovală. Are dreptate în diagnostic, iar psihologia i-o confirmă în felul ei (legea Yerkes–Dodson: fără nicio încordare puterea adoarme, cu prea multă se frânge). Dar fierarul lui Nietzsche are ciocan și nu are Față. Stresul îl face mai tare, nu mai întreg, iar cel ce se călește singur rămâne până la sfârșit propriul călău.
Părinții păstrează adevărul nicovalei și schimbă Mâna. Avva Irineu spune că Dumnezeu îngăduie războiul ca să nu uităm binefacerile Lui. Încercarea este școală, nu pentru ca eu să devin mai puternic, ci ca să încetez a crede că eu sunt cel care ține.
Gândul care locuiește în mâine
Evagrie observă că gândurile (logismoi) nu vin ca niște fapte, ci ca niște locatari: se instalează. Grija este locatarul care își are casa în viitor, adică acolo unde eu nu sunt și unde, deci, nu pot fi ajutat.
Daniel Wegner a arătat în 1987 (experimentul „ursului alb”) că a încerca să nu te gândești la ceva îl face mai prezent, iar Susan Nolen-Hoeksema, că ruminația se hrănește din propriul cerc. De aceea nici „nu te mai gândi” nu ajută. Părinții nu opresc gândul cu forța, ci îi răspund (antirisis, împotrivirea): îi pun în față un cuvânt mai vechi decât el.
„Demonul de amiază” (Psalmul 90:6 în Septuaginta) este ceasul în care ziua pare nesfârșită și locul de față de nesuferit: acedia, mama grijii. Leacul ei nu este fuga în mâine, ci răbdarea (ipomoni): rămânerea în chilie, adică în ceasul acesta și în locul acesta.
Grija mutată
„Aruncând asupra Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (1 Petru 5:7). Verbul este „a arunca”, nu „a tăia”: grija nu dispare, își schimbă purtătorul. Aici Evanghelia se desparte și de stoic (Epictet: ocupă-te doar de ce atârnă de tine), și de fierar. Nu mă mai întreb „ce pot controla?” și nici „cât pot îndura?”, ci „Cine este aici?”.
Practic, patru lucruri:
- Întoarcerea în ceasul de față: mintea coborâtă în inimă, cu rugăciunea scurtă în care Numele are Față.
- Osteneala măsurată: discernământul, care taie „multele” Martei până rămâne „un lucru”.
- Pomenirea morții, care redă proporțiile: puține dintre cele ce mă sufocă vor mai conta în ceasul acela.
- Supunerea ca la Ghetsimani: spun apăsarea pe nume înaintea Lui și încheiem cu „nu voia mea”.
Sfântul Ioan Scărarul numește pacea sufletului isihie, iar isihia nu este lipsa furtunii, ci locul în care furtuna își află un Stăpân.
Am văzut
Am văzut că, cu cât un om gândește mai mult, cu atât hotărăște mai greu și mai prost. Nu inteligența îl pierde, ci lipsa măsurii: mintea fără inimă nu se liniștește, doar se învârte. Am văzut și că cel mai liniștit om nu era cel fără griji, ci cel care știa cui să le dea și apoi își făcea lucrul de acum, fără să-l mai poarte și pe cel de mâine. Mă prind uneori și eu purtând pe un singur umăr trei zile deodată.
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, cum scap de grijă?” Bătrânul i-a zis: „Ce ai de făcut acum?” „Nimic, doar vorbesc cu tine.” „Atunci fii întreg aici. Mâine, când va veni, își va aduce singur și harul.”
