Avva Irineu, Pateric
Avva Irineu a zis fraților: Să ne luptăm și să răbdăm când ne războiesc, căci suntem soldați ai lui Hristos, ai Împăratului ceresc. Și precum soldații împăratului pământesc au coifuri de aramă, tot așa și oastea noastră are coifuri virtuțile bune. Aceia au platoșă de zale, noi avem platoșă duhovnicească ce este călită în credință. Aceia au suliță, iar noi rugăciunea. Aceia au scut, noi nădejdea în Dumnezeu. Aceia au pavăză, noi Îl avem pe Dumnezeu; aceia își varsă sângele în războaie, noi Îi aducem înainte voia noastră liberă. De aceea și Împăratul ceresc a îngăduit dracilor să ne războiască, ca să nu uităm binefacerile Lui. Căci la vreme de ușurare, adesea, cei mai mulți dintre oameni nu se roagă deloc. Și dacă se roagă stând împreună cu alții la rugăciune, nu se roagă cu adevărat sau mintea lor fuge încolo și încoace. Rugându-se, sunt ca și când nu s-ar ruga. Căci cei care vorbesc lui Dumnezeu cu buzele, iar cu inima vorbesc lumii acesteia, cum vor fi auziți? Când însă suntem strâmtorați, atunci ne rugăm cu trezvie, și de multe ori, cu buzele nezicând nimic, cu inima ne rugăm, înălțând către El glasul inimii și vorbindu-I cu suspine. Așadar, și noi, fraților, să urmăm soldaților împăratului celui stricăcios și să luptăm cu osârdie. Sau mai bine celor trei tineri să urmăm și cuptorul patimilor să-l călcăm în picioare cu curăția, cărbunii aprinși ai ispitelor să-i stingem cu rugăciunea și pe Nabucodonosor cel nematerialnic, pe diavol, să-l rușinăm. Și trupurile noastre jertfă vie să le aducem lui Dumnezeu și cugetul nostru binecredincios să I-l aducem înainte ca pe o ardere de tot. Avva Irineu
Oastea al cărei sânge este voia
Avva Irineu pune monahul într-o oaste și așază lângă fiecare armă a soldatului pământesc o armă duhovnicească: coifului, virtuțile; platoșei de zale, platoșa călită în credință; sulița, rugăciunea; scutul, nădejdea; pavăza, Dumnezeu Însuși; sângele, voia liberă. Catalogul pornește de la Efeseni 6:11-17, dar nu îl copiază. La Pavel sabia este cuvântul lui Dumnezeu, la Irineu sulița este rugăciunea, arma care lovește. Iar acolo unde Apostolul vorbește de scutul credinței, Părintele urcă o treaptă: pavăza nu este un lucru primit, ci Persoana: „Eu sunt scutul tău” (Fac 15:1). Aceasta lămurește și cuvântul Apostolului, căci armura din Efeseni este „armura lui Dumnezeu” (Ef 6:11), pe care Domnul o îmbracă El Însuși la început (Is 59:17): monahul nu-și făurește armele, ci se îmbracă în ale Lui.
Ultimul rând al catalogului este cel care îl ține pe toate celelalte: „aceia își varsă sângele în războaie, noi Îi aducem înainte voia noastră liberă”. Apostolul spusese că lupta nu este „împotriva sângelui și a trupului” (Ef 6:12); dacă dușmanul nu este omul de alături, nu rămâne de vărsat sânge străin și nici al nostru, ci altceva, mai scump: voia. Războiul este deci lăuntric, și filosofia l-a bănuit de timpuriu: Heraclit zice că războiul este tatăl tuturor (fr. B 53), iar Platon, în Republica (IV, 439e-440b), arată partea mânioasă a sufletului, thymos-ul, trecând de partea rațiunii împotriva poftei, în povestea lui Leontios, care, ispitit să privească leșurile, se mânie pe sine și își strigă ochilor să se sature. Evagrie înțelege și el irascibilul ca pe o putere dată omului spre a lupta cu demonii, nu spre a face război aproapelui. Apostolul cere ostașului aceeași ținere: „nimeni, ostaș fiind, nu se încurcă cu treburile vieții” (2 Tim 2:4); de aceea Irineu îi trimite pe frați să urmeze osârdia soldaților împăratului stricăcios, după cuvântul că aceia aleargă după o cunună care se vestejește, iar noi după una care nu se vestejește (1 Cor 9:25).
Războiul îngăduit și binefacerea uitată
„Împăratul ceresc a îngăduit dracilor să ne războiască, ca să nu uităm binefacerile Lui.” Cuvântul este a îngădui, nu a pricinui: „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni” (Iac 1:13), iar în Iov puterea vrăjmașului stă sub hotarul pus de Domnul (Iov 1:12; 2:6). Scriptura dă și mobilul: Israelul este lăsat în mijlocul neamurilor „ca să fie încercat… și să învețe războiul” (Jud 3:1-2). Teama lui Irineu este cea a Deuteronomului: „Când vei mânca și te vei sătura… să nu se îngâmfe inima ta și să uiți pe Domnul” (Deut 8:12-14); și cea a lui Osea: „S-au săturat și li s-a îngâmfat inima; de aceea M-au uitat” (Os 13:6). Psalmistul face din asta o mărturisire: „Mai înainte de a mă smeri eu am greșit; pentru aceea cuvântul Tău l-am păzit” (Ps 118:67), iar un alt psalm descrie ritmul întreg: „Când îi omora, Îl căutau” (Ps 77:34). Avva Antonie spune același lucru în proză: dacă se iau ispitele, nimeni nu se mântuiește.
Psihologia dă mecanismului numele de adaptare hedonică (Brickman și Campbell, 1971): binele constant încetează să mai fie perceput ca bine, și dă înapoi atenția pe care ar fi trebuit să o primească recunoștința. Heraclit o spusese în felul lui: boala face sănătatea plăcută, foamea, saturația, osteneala, odihna (fr. B 111). Binefacerea neîntreruptă este ca zgomotul de fond: nu se mai aude. Strâmtoarea o scoate din fundal. Dar și aici trebuie păstrată măsura: războiul nu se caută, căci „să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mt 4:7), iar ghimpele Apostolului (2 Cor 12:7-9) a fost primit, nu căutat. Dumnezeu face din războiul îngăduit o școală; nu îl face rânduială a vieții.
Buzele din vremea ușurării și glasul inimii din strâmtoare
„Rugându-se, sunt ca și când nu s-ar ruga.” Cuvântul acesta este Isaia 29:13, pe care Domnul îl citează (Mt 15:8): „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, iar inima lui este departe de Mine”. Psihologia a măsurat departele: într-un studiu pe mii de oameni, Killingsworth și Gilbert (2010) au găsit că mintea unui om rătăcește de la ceea ce face în aproape jumătate din timpul în care e treaz. „Mintea lor fuge încolo și încoace” este, deci, starea obișnuită, nu o excepție a celor slabi. Evagrie definește rugăciunea ca înălțare a minții către Dumnezeu și leagă teologia de ea: teolog este cel ce se roagă cu adevărat. Dacă mintea e plecată, cuvintele sunt un trup fără suflare. Iar Scara, la treapta rugăciunii, învață să nu ne înmulțim cuvintele, pentru că un singur cuvânt al vameșului a atras îndurarea.
Strâmtoarea face ce nu face voința slabă: strânge atenția. Easterbrook (1959) a arătat că tensiunea îngustează câmpul atenției la puținele lucruri esențiale, iar Simone Weil spune că atenția neamestecată este rugăciune. Irineu o numește mai simplu: trezvie. Atunci glasul se retrage de pe buze și rămâne în inimă. Moise nu rostește nimic la Marea Roșie și Dumnezeu îi spune: „Ce strigi către Mine?” (Ie 14:15). Ana se roagă în Silo cu buzele mișcându-se și glasul netrebuind să se audă, încât Eli o ia drept beată (1 Rg 1:13). „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne” (Ps 129:1) este strigătul ieșit din fundul fântânii. Iar suspinele despre care vorbește Irineu sunt cele ale lui Pavel: „Duhul Însuși se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8:26), adică rugăciunea ajunge adevărată când încetează să mai fie a noastră în întregime.
Cuvintele lui Irineu cuprind și un reproș, și o chemare. Reproșul este că cei mai mulți nu se roagă deloc la vreme de ușurare. Chemarea este ca ceea ce strâmtoarea a învățat să nu se mai dea înapoi când ea a plecat: să se păstreze în pace trezvia dobândită în război. De aceea „rugați-vă neîncetat” (1 Tes 5:17) nu este o poruncă pentru ceasurile grele, ci pentru toate; iar cel ce a deprins glasul inimii în nevoie nu mai are de ce să aștepte nevoia.
Cuptorul, cărbunii și Nabucodonosor nematerial
Irineu nu își alege la întâmplare pildele. Cei trei tineri sunt puși să se închine unei icoane de aur, la sunetul unei muzici, iar la acest sunet „toate neamurile… au căzut și s-au închinat” (Dan 3:7). Experimentele lui Asch (1951) au arătat cât de rar rezistă omul unei unanimități, chiar când îi vede falsitatea. Împotriva a toată lumea stau trei, și răspunsul lor este cel mai deplin cuvânt de libertate al Vechiului Testament: „Dumnezeul nostru… poate să ne scape… Iar de nu, să știi, împărate, că nu slujim zeilor tăi” (Dan 3:17-18). Iar de nu: jertfa voii nu atârnă de izbândă. Aceasta este „voia liberă” a lui Irineu, nu un mijloc de a obține scăparea, ci un dar pentru care scăparea nu e condiție.
Cuptorul este încălzit de șapte ori (Dan 3:19), iar în cuptor se află nu trei, ci patru, „și chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu” (Dan 3:25); flacăra devine „suflare de vânt purtător de rouă” (Cântarea celor trei tineri). Irineu citește cuptorul ca pe un cuptor al patimilor, cunoscut din Pilde: „Poate omul să ia foc în sân și hainele lui să nu ardă?” (Pilde 6:27). Cuptorul se calcă „cu curăția”, adică cu ținerea întregii făpturi, trup și minte, sub o singură stăpânire, iar cărbunii ispitelor se sting „cu rugăciunea”. A stinge nu înseamnă a înăbuși: Wegner (1987) a arătat că gândul alungat prin silă se întoarce mai des, ca ursul alb pe care nu trebuie să-l gândești. Rugăciunea nu înăbușă, ci mută: pune în locul gândului o Persoană. Evagrie învață același lucru în Antirrhetikos, când răspunde fiecărui gând cu un cuvânt al Scripturii, după pilda Domnului în pustie (Mt 4). Același cărbune, de altfel, poate arde sau curăța: cel pe care Serafimul îl atinge de buzele lui Isaia (Is 6:6-7) este focul lui Dumnezeu, Care este „foc mistuitor” (Evr 12:29), iar fiecare om este încredințat unuia dintre cele două.
Nabucodonosor „nematerialnic” este diavolul, care cere, ca și cel din Dura, închinarea la un chip, nu la Chipul. Închinarea la un chip făurit, la ceea ce vrea omul să pară, este tocmai slava deșartă, iar „a-l rușina” nu înseamnă a-l birui prin forță, ci a-i lua martorii: cei trei tineri ies din cuptor fără miros de foc (Dan 3:94), și împăratul însuși ajunge să binecuvânteze pe Dumnezeul lor. Așa se și încheie lupta: nu prin nimicirea vrăjmașului, ci prin mărturia unei libertăți pe care nu a putut-o lua.
Jertfa vie și arderea de tot
„Și trupurile noastre jertfă vie să le aducem lui Dumnezeu” este Romani 12:1, unde jertfa vie se numește „slujirea voastră cea cuvântătoare” (logike latreia). Pentru Irineu jertfa este una: voia. Soldatului i se ia sângele; voia nu se poate lua, ci numai da. Aristotel o spune în limbajul lui: virtutea morală este o stare a alegerii (prohairesis, Etica nicomahică II, 6), iar Epictet își așază întreaga libertate în ceea ce atârnă de noi, adică în prohairesis. Frankl, din lagăr, vorbește de ultima libertate a omului, aceea de a alege atitudinea în orice împrejurare. Iar teoria autodeterminării (Deci și Ryan) arată că un dar făcut din constrângere nu hrănește pe nimeni, nici pe cel ce îl face: doar ceea ce este asumat devine al omului. Psalmul spune același lucru: „Cu bunăvoie voi jertfi Ție” (Ps 53:8). O jertfă silită nu este jertfă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă un înțeles dogmatic. În Hristos, voia omenească nu s-a împotrivit niciodată celei dumnezeiești, nici în Ghetsimani: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc 22:42). La noi, voia fie ezită, fie se împarte; de aceea Maxim deosebește voința naturală, pe care toți o avem, de voința deliberativă (gnome), în care păcatul se strecoară. A aduce voia ca jertfă înseamnă a lăsa această voință împărțită să fie vindecată la contactul cu voia Aceluia care a rămas întreagă. Iar „trupurile” nu sunt un adaos: postul, metaniile, privegherea sunt locul în care hotărârea voii devine faptă, nu o idee despre ea.
Ultimul cuvânt al lui Irineu este „ardere de tot” (holokautoma, Lev 1:9): jertfa întreagă este așezată pe altar și nu mai rămâne nimic pentru cel ce a adus-o, spre deosebire de jertfa de pace, din care aducătorul mânca. Cugetul binecredincios adus așa este cugetul care nu își mai păstrează o parte, un colț de judecată proprie, o rezervă de sine. Din ardere de tot nu se mai întoarce nimic, dar se înalță mirosul de bună mireasmă (Lev 1:9; Ef 5:2). Și așa se închide chipul oștirii: ostașul pământesc moare pentru un împărat care rămâne; ostașul lui Hristos își dă voia și află că Împăratul, în loc să o ia, i-o dăruiește înapoi făcută întreagă.
