Dimitrie Cantemir — Divanul sau Gâlceava Înțeleptăului cu lumea
Cel bogat în lume este sărac și orb
Căci deşi în lume, adică după lumească socoteală, ei se numesc bogați şi slăviți, ei sint totuşi săraci şi orbi, neținind seama de aceasta, precum adevăreşte Ioan (Apoc. 3, 17): „Tu zici: sint bogat şi m-am îmbogățit şi nu-mi lipseşte nimic şi nu ştii că eşti un nenorocit, un mizerabil, un sărac, un orb şi gol”. David, rege fiind, a cunoscut aceasta, spunîndu-şi: „Eu sînt sărac şi lipsit” [Ps. 87, 15].
Calea lată și largă duce la moarte
De asemenea, calea unora ca aceştia va duce la un sfirşit nefericit şi la un liman rău, despre care frumos se spune: „Este o cale care pare oamenilor a fi dreaptă, dar în cele din urmă ea duce în fundul iadului” (Prov. 14, 12) şi tot acolo: „Iar căile celor ce țin minte răul duc la moarte” (12, 28); căci tot trupul în țărînă se va întoarce, iar cel puternic şi mai curind decit ceilalți, după cum se zice: „Tot puternicul are viață scurtă” (Is. Sir. 10, 11) şi la rău sfirşit va ajunge. Despre aceasta frumos vorbeşte şi Iov (20, 15): „Avuția strînsă pe nedrept o va vărsa, o va scoate din casa lui îngerul”, adică le va plăti lor cu pedepsele cumplite ale iadului.
Două cuvinte despre aceeași boală
Înțeleptul lui Cantemir spune, pe rând, două lucruri: despre starea bogaților lumii (săraci și orbi) și despre drumul lor (larg și spre moarte). Prima este diagnosticul, a doua este prognosticul, iar amândouă descriu o singură boală: aceea care nu se vede din lăuntru. Să spunem de la început ce nu spune textul. Nu spune că norocul ar da sau ar lua, nici că întâmplarea ar ridica pe unul și ar răsturna pe altul. Înțeleptul nu are noroc; are Pronie. Dumnezeu cântărește, iar cumpăna Lui nu este „lumeasca socoteală”.
Două cuvinte din Apocalipsă, spuse la două Biserici, așază față în față cele două socoteli. Smirnei i se spune: „Știu necazul tău și sărăcia ta — dar ești bogat” (Apocalipsa 2, 9). Laodiceii: „Tu zici: sunt bogat… și nu știi că ești nenorocit, mizerabil, sărac, orb și gol” (3, 17). Una săracă și bogată, cealaltă bogată și săracă: aceeași realitate, două bilanțuri.
„Tu zici”: boala care se declară sănătoasă
Să observăm verbul: tu zici. Laodiceea nu este întrebată în ce stare se află; ea își dă singură certificatul. Iar boala nu este sărăcia, ci nu știi. Neurologii cunosc o tulburare care seamănă întrucitva: sindromul Anton–Babinski, în care omul orb din pricina unei leziuni cerebrale neagă că nu vede, descrie camere, fețe, culori, și se ciocnește de pereți fără să-și schimbe vorba. Nu minte; i-a dispărut tocmai semnalul care ar fi putut spune că lipsește ceva. Bogații lumii aceleia sunt în aceeași situație: puterea care ar fi trebuit să le arate lipsa este tocmai cea absorbită de numărat. Orbirea aceasta are și o formă mai blândă, cunoscută de psihologia atentării: în celebrul experiment al gorilei (Simons și Chabris, 1999), oamenii care numărau pase între jucători nu au văzut un om în costum de gorilă trecând prin mijlocul scenei. Cine numără nu mai vede ce nu se numără: pe aproapele, moartea, pe Dumnezeu.
În parabola Domnului despre bogat și Lazar (Luca 16), bogatul nu este acuzat de nicio crimă. Nu se spune că ar fi furat sau îndurat pe cineva. Este acuzat de orbire: Lazar a stat ani întregi la poarta lui, și nu l-a văzut. De aceea și leacul din Apocalipsă se potrivește atât de exact bolii: Cel ce vorbește sfătuiește Laodiceea să cumpere de la El „aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci și să nu se arate rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să vezi” (3, 18). Cele trei lipsuri, sărac, gol și orb, sunt cele ale lui Adam căzut; iar cele trei daruri (aurul trecut prin foc, haina, vederea) sunt ale lui Hristos.
Filosofii păgâni au bănuit această răsturnare. Socrate îi acuză pe atenieni că nu se rușinează să se îngrijească de bani, de faimă și de onoruri, iar de înțelepciune, de adevăr și de suflet nu (Apărarea lui Socrate, 29d–e). Platon, în cartea a opta a Republicii, descrie sufletul oligarhic ca pe un suflet înghesuit: toate puterile lui sunt puse în slujba strângerii, iar restul omului rămâne flămând. Iar Seneca scrie, în Epistola a doua, că nu este sărac cel ce are puțin, ci cel ce dorește mai mult. Prăpăstia dintre avere și sărăcie nu trece pe linia banilor.
Nimic din toate acestea nu face din bogăție, ca atare, un păcat. Avraam a fost bogat (Facere 13, 2), și Iov (1, 3). Clement Alexandrinul, în omilia Care bogat se mântuiește?, învață că Domnul spune „săracii cu duhul”, nu săracii cu punga (Matei 5, 3): avuția este unealtă, iar bogatul rău este cel pe care unealta l-a stăpânit. „Bogatul în lume” al lui Cantemir este cel ce își are comoara în lume, căci „unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21).
David: regele care se numește sărac
Cantemir îl aduce pe David, rege și stăpân al unei vistierii, rostind: „Eu sunt sărac și lipsit”. (Cantemir îl notează la Psalmul 87; același strigăt se aude și în Psalmii 39, 69 și 85.) Nu este o figură de stil, ci o contabilitate. Când David îndeplinește visul tatălui pentru Templu și poporul aduce daruri pentru casa Domnului, el se roagă: „Căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău… și din mâna Ta am luat și îți dăm înți”, adaugă: „Căci străini suntem noi înaintea Ta și lăcuitori ca toți părinții noștri” (1 Paralipomena 29, 11-15). Iată bilanțul adevărat: tot ce am este al Lui, iar eu sunt doar într-un loc împrumutat. Un astfel de om este cu adevărat bogat: Pavel l-ar numi „ca unii care n-au nimic și toate le stăpânesc” (2 Corinteni 6, 10).
Psihologia a verificat pe cât se poate această deosebire. Tim Kasser și Richard Ryan au arătat, încă din anii nouăzeci, că oamenii care și-au pus ca țintă centrală succesul financiar, imaginea și statutul raportează mai multă anxietate, mai puțină vitalitate și relații mai sărace decât cei care urmăresc ținte pe care le-ar numi „interioare”: apartenența, creșterea, ajutorul dat. Cu alte cuvinte, bogatul în lume plătește scump pentru ceea ce adună, chiar dacă nu știe cum se numesc pagubele lui.
Calea care pare dreaptă
„Este o cale care pare oamenilor a fi dreaptă” (Pilde 14, 12). Cuvântul de preț este pare. Calea largă nu își anunță sfârșitul; fiecare pas al ei este rezonabil. Domnul o spune în Predica de pe Munte: „lărgită este poarta și lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei care intră pe ea” (Matei 7, 13). Cele două căi apar și în cel mai vechi îndrumător al Bisericii, Didahia: „Două căi sunt, una a vieții și una a morții”. Observați: mulți. Calea largă este largă pentru că este aglomerată, iar psihologia socială (de la Asch la Cialdini) a arătat cât de mult ne învață mulțimea să socotim bun ceea ce face ea. „Trebuie să fie bine, doar fac toți” este argumentul calei largi.
A doua parte a textului, Pilde 12, 28, vorbește despre „cei ce țin minte răul”, adică cei care păstrează răul făcut lor în memorie ca într-un registru. Registrul datoriilor și registrul jignirilor sunt, adesea, același registru. Cel care nu uită o datorie nu uită nici o jignire; cuvântul lui Hristos din Tatăl nostru are aceeași rădăcină pentru amândouă: „Îi iartă-ne nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri” (Matei 6, 12). Cel care a învățat să țină registre ca să adune a învățat, în același timp, să țină registre ca să nu ierte.
Cel puternic și viața scurtă
„Tot puternicul are viață scurtă”, spune învățătura lui Isus Sirah, iar Cantemir îl întoarce spre aceeași țărînă la care se întoarce tot trupul. Psalmul 48 spune că nimeni nu poate răscumpăra pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preț pentru sufletul lui. Psihologia modernă a găsit cealaltă față a acestui adevăr: Tim Kasser și Kennon Sheldon au arătat, în 2000, că oamenii aduși să se gândească la propria moarte își măresc dorința de avere și consum. Strângerea este, în mare parte, o încercare de a amâna moartea: cine nu poate opri timpul încearcă să-l umple. Dar cuvântul Scripturii rămâne: ce adunăm pentru a nu muri ne arată numai cât de mult ne este frică de moarte.
Avuția care se vărsă
„Avuția strînsă pe nedrept o va vărsa, o va scoate din casa lui îngerul” (Iov 20, 15). Imaginea este fizică și crudă: averea înghițită fără dreptate se vărsă, ca o hrană care nu este a omului. Sfântul Vasile cel Mare, în omilia la cuvintele „Voi dărâma hambarele mele” (Luca 12, 18), spune același lucru mai simplu: pâinea pe care o ții în plus este a celui flămând, haina din ladă este a celui gol, banii îngropați sunt ai săracului. Averea nu este a omului; este încredințarea lui. „Ale Domnului sunt pământul și plinirea lui” (Psalmul 23, 1). De aceea îngerul din Iov nu fură: întoarce acasă ce nu a fost niciodată al omului.
Cantemir adaugă că aceasta înseamnă „pedepsele cumplite ale iadului”. Predania Bisericii ne ajută să înțelegem acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul spune că cei osândiți în gheenă sunt chinuiți de biciul iubirii: aceeași lumină a lui Dumnezeu care este bucurie pentru cei ce L-au iubit este durere pentru cei ce s-au întors de la El. Așadar, pedeapsa bogatului încetează să fie o răzbunare și devine o întâlnire: cel care a pus tot ce avea în lucruri își vede deodată lucrurile luate din mână și stă gol înaintea Celui ce nu a fost niciodată în registrele lui.
Cuvânt de pateric
Un frate bogat în pivnițe a venit la un bătrân și i-a zis: „Părinte, mie nu-mi lipsește nimic; spune-mi un cuvânt.”
Iar bătrânul i-a zis: „Mergi și numără ce ai.”
Și s-a dus, a numărat și s-a întors, și i-a spus bătrânului câte sunt.
Zis-a bătrânul: „Tot ce ai s-a numărat. Numai tu nu te-ai numărat încă. Cine te numără pe tine?”
Și fratele a tăcut multe zile; iar în anul acela nu a mai spus nimănui: nu-mi lipsește nimic.
