Din Patericul Mare — Avva Zenon, ucenicul fericitului Siluan
A zis Avva Zenon, ucenicul fericitului Siluan: Să nu te aşezi în loc vestit, nici să stai alături de om cu nume mare, nici să pui temelie spre a-ți zidi ție chilie vreodată.
Trei opriri într-o singură propoziție
Cuvântul Avvei Zenon pare, la prima vedere, un sfat de organizare: unde să locuiești, cu cine să te însoțești, ce să construiești. Dar nu este un sfat de organizare, ci o radiografie. În trei mișcări scurte, bătrânul atinge locul în care se ascunde, de obicei, trufia omului: în unde stăm, în lângă cine stăm și în ce lăsăm în urma noastră. Locul vestit ne dă un rang în prezent. Omul cu nume mare ne dă un rang împrumutat. Temelia ne dă un rang pentru viitor, un monument. Cele trei sunt cele trei timpuri ale aceleiași boli: să fiu cineva acum, să fiu cineva prin altul și să rămân cineva după ce nu voi mai fi.
Fiți atenți și la cuvântul de la sfârșit: vreodată. Zenon nu spune „deocamdată”, nici „până te întărești”. Nu e o regulă pentru începători, pe care cel încercat o poate depăși. Este o hotărâre pentru toată viața, pentru că tentația pe care o taie nu îmbătrânește odată cu omul, ci se face mai fină.
Locul vestit: ochiul care ne face
Pentru ce ar fi primejdios un loc vestit? Nu pentru că piatra lui ar fi vinovată. Pentru că un loc vestit este un loc pe care îl privesc alții, iar cine trăiește sub privirea altora începe, încet, să trăiască pentru ea. Aristotel observa, în Etica nicomahică, că onoarea stă mai mult în cel care o dă decât în cel care o primește, adică în ceva ce nu-i aparține celui onorat. Cine își așază viața într-un loc vestit își pune temelia sufletului pe un teren străin.
Psihologia socială a descris mecanismul fără să-i ghicească rădăcina: Leon Festinger a arătat, în 1954, că ne evaluăm aproape fără să vrem prin comparație cu cei din jur, iar un mediu în care toți se uită la toți este un mediu în care comparația nu mai încetează. Locul vestit este un astfel de mediu. Acolo nici rugăciunea, nici munca, nici tăcerea nu mai sunt doar ale lui Dumnezeu; devin, pe nesimțite, și ale tabloului.
Domnul spune același lucru pe înțelesul tuturor: „Când ești chemat la nuntă, nu te așeza în capul mesei… ci, mergând, așază-te pe ultimul loc” (Luca 14, 8–10). Iar despre rugăciune, să intrăm în cămara noastră și să închidem ușa, pentru că Tatăl vede în ascuns (Matei 6, 6). Locul vestit este contrariul cămării: este o cămară cu pereți de sticlă.
Omul cu nume mare: slava care se ia cu împrumut
Poate că al doilea cuvânt ne pune în încurcătură, pentru că Zenon însuși a fost ucenic al unui mare bătrân, Siluan. Ar fi, așadar, o contradicție dacă ne-ar opri să stăm lângă oameni duhovnicești. Dar Zenon nu zice „lângă om mare”, ci lângă om cu nume mare. Deosebirea dintre părinte și nume este deosebirea dintre viață și faimă. De un părinte te apropii pentru ce trăiește; de un nume te apropii pentru ce se spune despre el. Pe cel dintâi îl cunoști „după roadele lui” (Matei 7, 16); pe al doilea îl cunoști după zvon.
Robert Cialdini a numit mecanismul cu o expresie memorabilă: basking in reflected glory, încălzirea în lumina reflectată. Într-un studiu din 1976, studenții purtau mai des hainele universității după ce echipa ei câștiga, și spuneau „noi am câștigat”; după o înfrângere spuneau „ei au pierdut”. Un om își împrumută identitatea din succesul celui de lângă el și o restituie la prima umbră. Zenon vede că aceasta este o cădere, chiar dacă omul de lângă tine este un sfânt: te sprijini de un nume, și nu de Dumnezeu; iar un sprijin de felul acesta nu te mai lasă să crești, pentru că deja ești „cineva”, doar că nu prin tine, și nu prin Hristos.
Iar în vremea noastră aproape toată viața socială este dezvoltarea acestei slăbiciuni: pomenitul numelor, apropierile arătate, fotografia alături de cel cunoscut, „am fost acolo”, „îl știu pe cutare”. Zenon nu condamnă prietenia; condamnă folosirea omului ca podoabă.
Temelia: ce zidim ca să nu mai putem pleca
Al treilea cuvânt este cel mai ciudat, pentru că monahul trebuie, totuși, să aibă un loc în care să stea. Părinții înșiși spuneau că „peștele scos din apă moare”, iar monahul scos din chilie piere; iar Avva Moise sfătuia: „Mergi, șezi în chilia ta și chilia te va învăța toate.” Zenon nu interzice chilia. Interzice să pui temelie și să-ți zidești ție. Chilia primită în ascultare este o ospitalitate; chilia zidită „ție” este o autobiografie în piatră.
Ce se întâmplă când zidim? Cercetările lui Michael Norton, Daniel Mochon și Dan Ariely, publicate în 2012, au numit-o efectul IKEA: oamenii prețuiesc mai mult ceea ce au făcut cu mâna lor, chiar dacă rezultatul este mai slab decât al altuia. Iar Barry Staw arătase încă din 1976 cum, cu cât am investit mai mult într-o hotărâre, cu atât ne este mai greu s-o părăsim, chiar când evidența cere să plecăm. Temelia este exact această legătură: ce am pus în pământ începe să ne țină de pământ. Cine și-a zidit o chilie nu mai poate pleca ușor la porunca lui Dumnezeu. Fiindcă nu se leagă numai de ziduri, ci de părerea despre sine pe care zidurile o păstrează.
Pentru omul de azi chilia zidită are multe chipuri: o carieră pe care o apărăm, o imagine pe care o ținem, o părere pe care n-o mai putem retrage, o ranchiună care a căpătat acoperiș. Cu toții avem de-a face cu această zidire, doar că o numim „stabilitate”, „drept” sau „principii”. Părinții ar întreba: este temelia de la Dumnezeu sau de la mine?
Sfântul Pavel a lămurit: „Căci temelie, alta nimeni nu poate pune, afară de cea pusă, care este Iisus Hristos” (1 Corinteni 3, 11). Ceea ce Zenon oprește nu este deci zidirea în sine, ci o a doua temelie. Temelia este pusă. A mai pune una înseamnă a spune, fără să o spunem: nu mi-a ajuns. Iar Avraam, părintele celor ce cred, a locuit în corturi „căci aștepta cetatea cu temelii, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11, 10). Cortul nu este sărăcie; este mărturia unei temelii mai mari. „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13, 14). Domnul însuși „nu avea unde să-și plece capul” (Matei 8, 20) și nu s-a simțit lipsit de casă.
„Ție”: cuvântul mic din care crește tot
Oprește-te o clipă la „ție”. „Să-ți zidești ție chilie.” Aici se află miezul. Zenon nu spune „să nu zidești”, ci „să nu zidești ție”. Tot ce este făcut pentru sine devine, după cuvintele Părinților, o mică închisoare, oricât de frumoasă. Iar la Sfântul Ioan Scărarul, pocăința începe cu înstrăinarea, adică cu xeniteia: omul care a plecat din loc nu pentru a găsi altul mai bun, ci pentru a nu mai fi „de acolo”, pentru a nu mai avea un cuib care să-l definească. În treapta despre slava deșartă, același părinte arată cât de ușor se strecoară ea chiar în faptele cele mai bune: cu cât ne ascundem mai bine, cu atât îi pare ei că și mai bine ne vede.
De aceea cele trei opriri se leagă într-una. Rămâne o singură poruncă: nu te face cineva. Nici prin loc, nici prin om, nici prin zidire. Căci, spune Apostolul, „ați murit și viața voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Viața ascunsă nu este o viață mică; este o viață al cărei martor principal este Dumnezeu, și de aceea nu are nevoie de alt martor.
Pentru omul de astăzi
Nu toți suntem chemați în pustie, iar Zenon n-ar cere unui om cu familie și cu muncă să părăsească lumea. Dar cuvântul lui rămâne un instrument de cercetare. Îți poți pune, pe rând, trei întrebări, fără să-ți răspunzi repede.
Unde mă așez eu ca să fiu văzut? Nu doar fizic. În ce loc, în ce rol, în ce „platformă” îmi caut liniștea, și constat că liniștea mea depinde de cine mă privește?
Lângă cine stau ca să fiu cineva? Mă folosesc de numele cuiva, fie și al unui om bun, ca să-mi arăt valoarea? Sau stau lângă un părinte pentru că îmi este folositor, indiferent cine o știe?
Ce zidesc mie? Ce lucru, ce părere, ce succes, ce rană am întărit atâta încât să nu mai pot pleca din el nici dacă Dumnezeu m-ar chema în altă parte?
Pascal scria că toată nefericirea omului vine din faptul că nu știe să stea liniștit într-o cameră. Zenon merge un pas mai departe: nu doar să știi să stai în cameră, ci să nu faci din cameră un monument. Să o primești ca pe un dar și să o lași ca pe un dar.
Psalmul 83 are un vers pe care Părinții l-ar fi iubit pentru Zenon: omul care alege să fie „lepădat”, adică să stea pe prag, în casa Dumnezeului său, mai degrabă decât să locuiască în corturile celor care își iau slava de la oameni. Cine a ales pragul nu are loc vestit, nu are nume de împrumut și nu are temelie proprie. Dar are ceea ce celelalte trei nu pot da: casa lui Dumnezeu, din care nu-l poate scoate nici moartea, nici uitarea, nici vreo schimbare de adresă.
