Friedrich Nietzsche — Omenesc, prea omenesc, vol. II, Prefață
„Opinii și sentințe amestecate” au apărut mai întâi, ca și „Călătorul și umbra sa”, separat, drept continuări și anexe ale cărții pomenite, „Omenesc, prea omenesc — o carte pentru spirite libere”; și totodată drept continuare și confirmare a unei cure intelectuale, alcătuită dintr-un tratament de sine anti-romantic, așa cum instinctul meu, rămas mereu sănătos, l-a descoperit și l-a prescris el însuși împotriva unui atac trecător din cea mai primejdioasă formă de romantism. După o convalescență de șase ani, îmi este poate îngăduit să adun aceleași scrieri și să le public ca volum al doilea din „Omenesc, prea omenesc”. Poate că, privite laolaltă, își vor spune lecția mai limpede și mai eficient — o lecție de sănătate, care poate fi recomandată ca disciplina voluntatis firilor mai intelectuale ale generației care se ridică. Aici vorbește un pesimist care a ieșit adesea din pielea lui, dar s-a întors mereu în ea; deci un pesimist cu bunăvoință față de pesimism — în orice caz, nu mai este un romantic. Și nu are oare un pesimist care stăpânește această iscusință șerpuitoare de a-și schimba pielea dreptul să țină o lecție pesimiștilor de azi, care sunt toți, fără excepție, încă în ghearele romantismului? Sau cel puțin să le arate cum se face?
Un bolnav care își scrie singur rețeta
Textul acesta nu este o prefață literară, ci un fișă medicală. Are toate momentele ei: boala (un atac din „cea mai primejdioasă formă de romantism”), tratamentul (o cură anti-romantică), convalescența (șase ani), rețeta (disciplina voluntatis) și, în cele din urmă, bolnavul vindecat care se așază în catedră ca să-i învețe pe ceilalți. Limbajul medical nu este străin Părinților: Domnul Însuși spune că „nu cei sănătoși au trebuință de medic, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12), iar Biserica a fost numită, din vechime, spital al sufletelor. De aceea textul merită citit cu seriozitate: este un diagnostic adevărat pus de un om care a suferit. Întrebarea nu este dacă a fost bolnav, ci cine l-a vindecat și cât de adânc a mers vindecarea.
Romantismul ca iubire de rană
Ce numește Nietzsche „romantism” nu este o școală literară, ci o înclinare a sufletului: ridicarea suferinței la rang de adevăr, iar a sentimentului la rang de argument. Aici stă primejdia. Platon observase, în a zecea carte a Republicii, că poezia care jelește „udă” patimile în loc să le usuce, iar sufletul se obișnuiește să se hrănească din propria durere. Hegel a numit „suflet frumos” sufletul care se retrage ca să-și păstreze curăția, și care, din frica de a se murdări prin faptă, nu mai face nimic. Iar Părinții cunosc aceeași boală sub alt nume: Evagrie vorbește despre lypē, tristețea care vine din pierderea unei plăceri sau din neîmplinirea unei dorințe, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată rădăcina ei: philautia, iubirea de sine, care suferă mai ales pentru că nu a primit ce credea că i se cuvine.
Romanticul pesimist nu suferă de lume, ci iubește suferința pe care lumea i-o dă, fiindcă îl face adânc, ales, neînțeles. Psihologia clinică a descris mecanismul fără să-i ghicească rădăcina: Aaron Beck a numit „raționament emoțional” trecerea de la „simt” la „este”; Susan Nolen-Hoeksema a arătat că ruminația, adică întoarcerea repetată asupra propriei dureri, nu o lămurește, ci o prelungește. Ceea ce părea profunzime era, adesea, o buclă.
Pesimismul cu bunăvoință
Nietzsche se recomandă ca „pesimist cu bunăvoință față de pesimism”, iar formula este mai adevărată decât crede. Psihologia a descoperit un lucru asemănător: oamenii anxioși care își închipuie dinainte cel mai rău rezultat și se pregătesc pentru el reușesc adesea mai bine decât cei care se liniștesc cu iluzii (Norem și Cantor au numit-o „pesimism defensiv”). Pesimismul nu este, deci, în sine boala; boala este stilul explicativ care face din orice neajuns ceva personal, permanent și universal (Seligman).
Iar Scriptura însăși are un pesimist cu bunăvoință: Ecclesiastul, care spune „deșertăciunea deșertăciunilor”, dar încheie cu „teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui” (Eclesiast 12, 13). Sfântul Pavel merge până la rădăcină: „făptura a fost supusă deșertăciunii… întru nădejde” (Romani 8, 20). Aici stă deosebirea hotărâtoare: deșertăciunea poate fi socotită fără a deveni disperare, dacă are un sfârșit. Apostolul numește cele două feluri de tristețe: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, iar întristarea lumii lucrează moarte” (2 Corinteni 7, 10). Sfântul Ioan Scărarul îi dă un nume: plânsul făcător de bucurie. Romanticul se hrănește din prima parte a versetului, creștinul din a doua; amândoi știu că lumea nu ajunge, dar doar unul dintre ei se întoarce spre Cel ce ajunge.
Disciplina voluntatis: voința ca loc al vindecării
Rețeta lui Nietzsche este o disciplină a voinței. În această privință se află în pământ cunoscut: Aristotel arăta că virtutea se face prin deprinderi repetate, iar psihologia de astăzi a regăsit același adevăr: activarea comportamentală, adică acțiunea făcută înainte ca dispoziția să se schimbe, scoate din depresie mai sigur decât așteptarea unei stări bune; iar planurile de tipul „dacă apare X, fac Y” (Gollwitzer) leagă voința de un loc concret în loc să o lase în seama dispoziției.
Dar Părinții merg mai adânc, fiindcă numesc ceea ce disciplina nu poate singură. Sfântul Maxim deosebește voința firească, dată de Dumnezeu, de gnome, voința încovoiată de alegerea eului; iar vindecarea este readucerea acesteia din urmă în acordul cu voia Celui ce a făcut-o. De aceea modelul ascezei nu este stoicul care își strânge dinții, ci Domnul din Ghetsimani: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42). Disciplina voinței, la Nietzsche, rămâne a omului care se cârmuiește pe sine; ascetica Bisericii este a omului care se predă. Prima poate scoate un om din romantism; doar a doua îl scoate din philautia care l-a produs.
Pielea și șarpele
Imaginea șarpelui care își schimbă pielea este cea mai bună parte a textului și, totodată, cea care îl trădează. Pavel folosește același limbaj: „să vă dezbrăcați de omul cel vechi… și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu” (Efeseni 4, 22-24). Dar observați ce spune Nietzsche: a ieșit adesea din pielea lui, dar s-a întors mereu în ea. Aceasta este mărturisirea omului care a schimbat hainele fără să schimbe inima. Proorocul Ieremia întreba, cu o ironie care doare: „Poate schimba etiopianul pielea lui, sau pardosul petele lui?” (Ieremia 13, 23). Iar Apostolul Petru ține în minte proverbul despre câinele care se întoarce la ce a vărsat (2 Petru 2, 22). Năpârlirea este o schimbare a pielii; metanoia este o schimbare a minții, iar Părinții cer a doua, pe care nicio năpârlire nu o poate da.
Nu este întâmplător nici că aici apare șarpele. Cartea Facerii spune că el era cel mai înțelept dintre toate fiarele (Facere 3, 1), iar Domnul ne cere o înțelepciune de același fel, dar curată: „fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (Matei 10, 16). Înțelepciunea șarpelui, fără porumbel, este iscusința de a-ți schimba pielea la nesfârșit, fără a te întoarce vreodată.
Medicul care nu se poate prescrie
Fraza cea mai grea este cea dintâi: instinctul „l-a descoperit și l-a prescris el însuși”. Un bolnav care este propriul său medic. Psihologia numește acest punct orb bias blind spot (Pronin): vedem cu ușurință părtinirile altora, dar nu pe ale noastre. Iar Scriptura spune simplu: „Nu fi înțelept în ochii tăi” (Pilde 3, 7), iar „cel înțelept ascultă sfatul” (Pilde 12, 15). Sfântul Ioan Scărarul cere ucenicului un povățuitor tocmai pentru că boala cea mai fină se ascunde în cel ce se tratează singur: el nu are cu ce să o vadă.
Apoi, ultima frază: pesimistul vindecat „are dreptul” să țină o lecție celorlalți, „sau cel puțin să le arate cum se face”. Evagrie a descris cu precizie această capcană: slava deșartă atacă pe cel care s-a izbăvit de alte patimi, iar Scărarul o urmărește până în cea mai ascunsă haină, aceea a vindecatului care se laudă cu vindecarea lui. Convalescentul devine învățător, iar învățătorul devine erou; iar eroul ieșit din boală este tot o figură romantică, poate cea mai subtilă dintre toate. Nu este o acuzație împotriva unui om, ci o regulă a sufletului: orice vindecare care nu se încheie în smerenie începe, încet, o boală nouă.
Șarpele înălțat
În pustie, poporul mușcat de șerpi arzători strigă după scăpare, iar Moise primește poruncă să facă un șarpe de aramă și să-l ridice pe un par: „oricine va fi mușcat și se va uita la el, va trăi” (Numeri 21, 8-9). Domnul Însuși dă cheia: „Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15). Leacul veninului nu este o năpârlire și nu este o cură; este o privire. Nu se uită omul în pielea lui, nici în instinctul lui, nici în vindecarea lui, ci în Cel înălțat, care „pe Cel ce n-a știut păcat, păcat L-a făcut pentru noi” (2 Corinteni 5, 21), ca să ia asupra Lui chiar veninul.
În felul acesta se împacă tot ce era adevărat în prefață. Pesimismul bun rămâne: lumea trece și nu ajunge. Disciplina voinței rămâne: nimeni nu se vindecă stând. Dar medicul nu mai este omul însuși, iar lecția nu mai este „cum se face”, ci Cine face. Pesimiștii de azi nu au nevoie de un învățător care a năpârlit mai iscusit; au nevoie de Cel care, ridicat pe lemn, i-a făcut vii pe cei mușcați.
