What’s something you’ve done that you never thought you could?
“With men this is impossible, but with God all things are possible.” — Matthew 19:26
The Question That Asks for an Author
Today’s prompt asks: what have you done that you never thought you could? The question seems innocent, but it hides a presupposition: that there is an author who can sign his deed. The whole culture of self-overcoming begins here — from “man is something that shall be overcome” (Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra, Prologue) to Bandura’s self-efficacy, in which one’s own success is the strongest source of “I can.” Their observations are often accurate; what is unjustified is only the idea that power has its root in the one who wields it. The Fathers do not despise this power, but they call it by its name: gift.
Two Faces of the Same Wall
Evagrius Ponticus describes acedia, the “noonday demon,” who whispers that the day is long, the work endless, the strength small: you cannot. Seligman described something of the same kind in the laboratory: dogs that had learned they could not escape no longer jumped even after the floor was opened. “I cannot” was not an observation but a memory; the cage was lifted, the conviction remained.
But the same Evagrius observes that the thought of vainglory hunts precisely the one who has won — and psychology has given it a clinical name: the self-serving bias (Miller and Ross), which credits success to my account and failure to circumstances. Despair and boasting are two faces of the same philautia (St. Maximus the Confessor): both make the self the unit of measure. That is why Abba Euprepius did not stop his counsel at “believe that God is powerful,” but added: believe also in the wonders He works within you — for the small-souled does not believe.
The Step on the Water
Peter did not set out on his own. He asked for a word: “Lord, if it is You, command me to come to You on the water” (Matthew 14:28) — and the word came: “Come.” The impossible was commanded before it was done, as with the paralytic (“Rise”), the man with the withered hand (“Stretch out your hand,” Matthew 12:13), and Lazarus (“Come out”). The power was in the command; Peter’s part was obedience.
He walked as long as his eyes stayed on the Word; “seeing the wind, he was afraid.” The psychology of mastery calls this self-focused attention: when one who knows a skill begins to watch himself performing it, the habit unravels (Beilock, “choking under pressure”). The same step was possible and impossible, depending on whether the gaze was on Christ or on the self. And one more detail: “Immediately Jesus stretched out His hand and caught him” — Peter did not hold; he was held. Even his sinking became testimony.
The Triad of Powers
St. Maximus distinguishes three states of the same power: according to nature, contrary to nature, and above nature.
Much of “I never thought I could” is merely nature freed from fear: the servant in the parable buries his talent because “I was afraid” (Matthew 25:25), not because he lacked it. Another part is contrary to nature: feats fed by vainglory — the demon confessed to Abba Macarius that he too fasts, keeps vigil and labors more than the monk, and that the only thing that defeats him is the monk’s humility.
The third is what surpasses nature: to be made “partakers of the divine nature” (2 Peter 1:4) — by grace, in the uncreated energies, not in essence; man does not become God by essence, but by grace. Here lies the true “impossible.” The context of the epigraph says so: the disciples ask “who then can be saved?” after the rich young man who could not leave his wealth; and “with men this is impossible” is no figure of speech. The one deed man cannot accomplish alone is the one for which he was made.
Fourteen Thousand Days
I heard of a woman whose husband drank. They both went to confession, and the confessor did not ask her to change him, but to endure him and pray for him. Forty years passed. At the end of them, the man never drank again.
That was not a step on the water, but more than fourteen thousand small steps on dry land, each too small to be called a deed: “By your patience possess your souls” (Luke 21:19). The greatest things a person never thought he could do do not happen in leaps, but in the patience of today — and that is why they have no storyteller. The deed remains God’s; it does not return to the man in the guise of praise.
What We Do Not Say
We do not say that man does nothing. Peter had to put his foot on the water; the withered hand had to be stretched out. The Fathers, from St. John Chrysostom to St. Maximus, held to the royal road of synergy, between Pelagius, who places all the victory in man, and fatalism, which removes it from him entirely: grace does not compel, and the will is not saved by itself. Our part is small and irreplaceable: the surrendered will. Not the power, not the feat, not the measure — only the willing, with the hand stretched out like the withered one.
Ten Lamps
Abba Lot came to Abba Joseph and said: “Abba, as far as I am able I keep my little rule, my little fast, a little prayer and silence, and as far as I can I cleanse my thoughts. What more should I do?” The old man stood up, stretched out his hands toward heaven, and his fingers became like ten lamps of fire. And he said: “If you wish, you can become all flame.”
He did not say: you can. He said: if you wish.
And now, brother: what have you not yet wished?
„La oameni aceasta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.” — Matei 19:26
Întrebarea care cere un autor
Îndemnul zilei întreabă: ce ai făcut ce nu credeai că poți? Întrebarea pare nevinovată, dar ascunde o presupunere: că există un autor care își poate semna fapta. Toată cultura autodepășirii pornește de aici — de la „omul este ceva ce trebuie depășit” (Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Prolog) până la eficacitatea de sine a lui Bandura, unde propria izbândă este cel mai puternic izvor al lui „pot”. Observațiile lor sunt adesea juste; neîndreptățită este doar ideea că puterea își are rădăcina în cel care o folosește. Părinții nu o disprețuiesc, dar o numesc pe nume: dar.
Două fețe ale aceluiași zid
Evagrie Ponticul descrie acedia, „demonul amiezii”, care șoptește că ziua e lungă, lucrul fără sfârșit, iar puterea mică: nu poți. Seligman a descris în laborator ceva de aceeași natură: câinii care au învățat că nu pot scăpa nu mai sar nici după ce podeaua s-a deschis. „Nu pot” nu era o constatare, ci o amintire; cușca a fost ridicată, convingerea a rămas.
Dar același Evagrie observă că gândul slavei deșarte vânează tocmai pe cel care a biruit — iar psihologia i-a dat numele clinic: prejudecata de autoservire (Miller și Ross), care trece izbânda în contul meu și eșecul în contul împrejurărilor. Disperarea și lauda sunt două chipuri ale aceleiași filautii (Sfântul Maxim Mărturisitorul): amândouă fac din eu unitatea de măsură. De aceea Avva Evprepie nu a oprit sfatul la „crede că Dumnezeu este puternic”, ci a adăugat: crede și în minunile pe care le lucrează în tine — căci cel mic la suflet nu crede.
Pasul pe ape
Petru nu a pornit de la sine. A cerut un cuvânt: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă” (Matei 14:28) — și cuvântul a venit: „Vino.” Imposibilul a fost poruncit înainte de a fi făcut, ca la slăbănog („Scoală-te”), la omul cu mâna uscată („Întinde mâna ta”, Matei 12:13), la Lazăr („Vino afară”). Puterea a fost în poruncă; lui Petru i-a revenit ascultarea.
A mers cât timp ochii lui au rămas la Cuvânt; „văzând vântul, s-a temut”. Psihologia măiestriei numește aceasta atenție autofocalizată: când cel ce știe un lucru începe să se privească făcându-l, deprinderea se destramă (Beilock, „sufocarea sub presiune”). Același pas era cu putință și cu neputință, după cum privirea era la Hristos ori la sine. Și încă un amănunt: „Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat” — Petru nu a ținut, a fost ținut. Chiar scufundarea lui a devenit mărturie.
Treimea puterilor
Sfântul Maxim deosebește trei stări ale aceleiași puteri: după fire, împotriva firii și mai presus de fire.
Mult din „nu credeam că pot” este doar firea eliberată de frică: slujitorul din parabolă își îngroapă talantul pentru că „m-am temut” (Matei 25:25), nu pentru că nu avea. Altă parte este împotriva firii: isprăvi hrănite de slava deșartă — demonul i-a mărturisit lui Avva Macarie că postește, veghează și lucrează mai mult decât el, și că singurul lucru care îl biruiește este smerenia lui.
A treia este ceea ce depășește firea: a fi făcuți „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1:4) — prin har, în energiile necreate, nu în ființă; omul nu devine Dumnezeu după ființă, ci după har. Aici se află adevăratul „imposibil”. Contextul epigrafului o spune: ucenicii întreabă „cine poate fi mântuit?”, după tânărul bogat care nu a putut lăsa averea; iar „la oameni cu neputință” nu este figură de stil. Singura faptă pe care omul nu o poate săvârși singur este cea pentru care a fost făcut.
Paisprezece mii de zile
Am auzit de o femeie al cărei soț bea. Amândoi se spovedeau, iar duhovnicul nu i-a cerut să-l schimbe, ci să-l îndure și să se roage pentru el. Au trecut patruzeci de ani. La capătul lor, bărbatul nu a mai băut deloc.
Aceasta nu a fost un pas pe ape, ci peste paisprezece mii de pași mici pe uscat, fiecare prea mărunt ca să fie numit faptă: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21:19). Cele mai mari lucruri pe care omul nu credea că le poate nu se petrec în salturi, ci în răbdarea zilei de astăzi — și de aceea nu au povestitor. Fapta rămâne a lui Dumnezeu; nu se întoarce la om sub chip de laudă.
Ce nu spunem
Nu spunem că omul nu face nimic. Petru a trebuit să pună piciorul pe apă; mâna uscată a trebuit întinsă. Părinții, de la Sfântul Ioan Gură de Aur la Sfântul Maxim, au ținut calea împărătească a sinergiei, între Pelagiu, care pune toată izbânda în om, și fatalismul, care o scoate cu totul din el: harul nu silește, iar voința nu se mântuiește singură. Partea noastră este puțină și neînlocuibilă: voia dată. Nu puterea, nu isprava, nu măsura — doar vrerea, cu mâna întinsă ca a celui uscat.
Zece făclii
Avva Lot a venit la Avva Iosif și i-a zis: „Avva, după puterea mea țin puțina mea pravilă, puținul meu post, puțină rugăciune și tăcere, și pe cât pot îmi curăț gândurile. Ce mai trebuie să fac?” Bătrânul s-a sculat, și-a întins mâinile spre cer, iar degetele lui s-au făcut ca zece făclii de foc. Și i-a zis: „Dacă vrei, te poți face tot văpaie.”
Nu i-a spus: poți. I-a spus: dacă vrei.
Iar acum, frate: ce nu ai vrut încă?
