Răspuns la Friedrich Nietzsche, „Omenesc, prea omenesc”
Fragmentul
Împotriva disprețuitorilor scurtimii. O sentință scurtă poate fi rodul și recolta unei îndelungi chibzuințe. Cititorul însă, care este începător în acest domeniu și nu s-a gândit niciodată la cazul în speță, vede în toate sentințele scurte ceva embrionar, nu fără un reproș tăcut față de autor, cerându-i să nu-i servească o hrană atât de crudă și prost pregătită.
— Nietzsche
Răspunsul
Nietzsche are dreptate până la jumătatea drumului, iar jumătatea aceea este aspră și adevărată: cuvântul scurt este adesea roada unei vieți. Nu se face un bob de grâu într-o zi. Trebuie sămânța, trebuie moartea ei în pământ, trebuie iarna, trebuie vara, și abia apoi spicul. Cine ia boabele din hambar și le numește „embrionare” pentru că sunt mici nu a văzut niciodată ogorul.
Dar Nietzsche nu spune toată povestea, pentru că el vorbește ca un scriitor care se apără, iar noi trebuie să vorbim ca niște mâncători care vor să trăiască.
Mai întâi, scurtimea nu este o născocire a filosofilor, ci felul în care Dumnezeu a ales să ne vorbească. Sfântul Pavel, citind pe Isaia, spune: „Cuvânt deplin și scurtat va face Domnul pe pământ” (Romani 9:28; Isaia 10:23). Întreaga înțelepciune a Părinților privește Întruparea astfel: Cuvântul fără margini a încăput într-un Prunc, iar Cel pe care cerurile nu-L cuprind S-a lăsat purtat în brațe. Ce cuvânt mai scurt decât acesta și ce hrană mai puțin „crudă”? Și totuși, câți au trecut pe lângă ieslea aceea și au văzut doar un copil.
Aici e prima lecție: nu cuvântul e embrionar, ci ochiul. Embrionul nu e lipsă de plinătate, ci plinătate ascunsă. Ochiul începător vede puțin pentru că nu a învățat încă să privească adânc.
În al doilea rând, Părinții din pustie au știut un lucru pe care cititorul de astăzi l-a uitat: cuvântul scurt nu se servește ca mâncare gătită, ci ca pesmet. Pesmetul pustiei nu este hrană crudă, este hrană uscată, coaptă, concentrată, făcută să țină ani. Dar nu se mănâncă așa cum este. Se înmoaie. Iar apa în care se înmoaie nu o pune bătrânul, o pune ucenicul: ostenelile lui, căderile lui, lacrimile lui. Cine îi cere bătrânului să-i dea cuvântul gata înmuiat îi cere de fapt să trăiască în locul lui. De aceea formula din Pateric este mereu aceeași: „Părinte, spune-mi un cuvânt, ca să mă mântuiesc.” Un singur cuvânt. Iar ucenicul îl poartă ani de zile, și nu se plânge de foame, pentru că mestecă.
Sfântul Pavel îi dojenește pe corinteni și pe evrei tocmai pentru motivul pe care îl are începătorul lui Nietzsche: „Lapte v-am dat să beți, nu hrană tare” (1 Corinteni 3:2), și: „Hrana tare este a celor desăvârșiți, care, prin obișnuință, au simțurile minții deprinse să deosebească binele de rău” (Evrei 5:14). Observați cuvintele: prin obișnuință. Nu prin talent, nu prin cultură, ci prin exercițiu. Reproșul tăcut al cititorului către autor este, în limbajul Apostolului, reproșul pruncului către masa celor mari.
În al treilea rând, trebuie să fim cinstiți și în cealaltă direcție. Există și scurtime goală. Există vorbe scurte care sună ca niște pietre, dar sunt de burete: fraze săpate pentru efect, nu pentru adevăr, aforisme care nu au văzut nicio iarnă. Acelea sunt cu adevărat hrană crudă, și cititorul care le respinge nu are totdeauna un ochi neînvățat, ci uneori un nas bun. Hristos ne-a dat singura probă care nu dă greș: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:16). Un cuvânt scurt adevărat se cunoaște după ce face în cel care îl poartă, nu după cât de strălucitor sună. Dacă după un an de purtat nu te-a schimbat, ori era gol, ori tu l-ai ținut în buzunar, nu în inimă.
În sfârșit, o observație despre pricepere și dorința de a înțelege tot. Cititorul care cere totul explicat, argumentat și așezat pe masă crede că cere claritate. De multe ori cere să fie scutit de a deosebi. Și o minte care tot cântărește și nu mai alege rămâne înfometată în mijlocul mesei. Părinții ne învață să deosebim, nu să adunăm. Iar deosebirea se naște, de cele mai multe ori, dintr-un cuvânt scurt primit la ceasul potrivit, ceas pe care nu noi îl alegem. Cine a trăit puțin se miră că o propoziție auzită demult, pe care nu o înțelesese, se deschide dintr-odată într-o dimineață oarecare. Nu e noroc. E rânduială: cuvântul a stat în pământ până când pământul a fost gata.
Întrebarea de la capătul acestei pagini nu este deci dacă sentința scurtă e coaptă sau necoaptă. Întrebarea este dacă cititorul are cu ce să o înmoaie.
Apoftegmă
Un frate a venit la un bătrân și i-a zis: „Părinte, spune-mi un cuvânt.” Bătrânul i-a spus unul singur, cât un bob.
A doua zi s-a întors fratele, nemulțumit: „Părinte, cuvântul tău este prea scurt, am rămas flămând.”
Zis-a bătrânul: „L-ai mâncat, frate, sau doar l-ai cântărit?”
Iar fratele a tăcut și a înțeles că toată ziua de ieri nu făcuse decât să-i măsoare marginile.
