După Dimitrie Cantemir, „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”
Fragmentul
Ia exemplu din vechile istorii. Să nu te amăgești cu unele exemple din vechile istorii, ci mai degrabă să te înțelepțeti prin ele. Pentru că vei afla cu privire la împărații care au supus în scurt timp multe că „nu trebuie să se teamă cineva de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul” (Mt. 10, 28) și că ceva mai mult, cel ce ucide va fi ucis, pentru că iarăși zice: „Îcâți scot sabia, de sabie vor muri” (Mt. 26, 52), și încă chiar și de mâna celui mai mic.
— Dimitrie Cantemir, Divanul
Răspunsul
Cantemir pune într-o singură propoziție două verbe care par niște frati, dar sunt dușmani: a se amăgi și a se înțelepți. Ambele pornesc din același loc, din aceeași carte de istorie, din aceleași pagini cu cetăți căzute și cu steaguri înlățate. Unul iese din ele cu pofta de a fi împotriva celorlalți, altul cu frică de Dumnezeu. Istoria nu schimbă nimic în ea; schimbă cititorul.
Amăgirea cititorului este ușor de descris. El vede un om care în scurt timp a supus multe neamuri și conclude, fără să-și dea seama: sabia funcționează. Dar „în scurt timp” este tocmai cuvântul-capcană. Cartea îi arată doar anii urcării, iar coborârea o redă în două rânduri. Ochiul omenesc măsoară cu clipa, Providența măsoară cu neamurile. Cine judecă sabia după prima ei strălucire este asemenea celui care laudă un nor pentru că e frumos în zorii zilei.
Mai întâi, ce spune Hristos, și ce nu spune. „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10:28). Cuvântul acesta nu este un sfat de curaj, ci o schimbare de măsură. Cuceritorul măsoară lumea în trupuri, în orașe, în tribut. Evanghelia o măsoară în suflete. Și astfel cel mai puternic împărat al pământului poate fi un om cu totul neputincios, căci toată puterea lui se oprește la hotarul trupului, iar mucenicul, pe care îl taie, îl străbate pe acela fără să știe.
Apoi, sabia care se întoarce. „Câți scot sabia, de sabie vor muri” (Matei 26:52) este spus lui Petru în grădina Ghetsimani, în clipa în care sabia lui apăra pe Cel Nevătămat. Hristos nu zice: sabia împotriva dreptului este rea, iar a dreptului este bună. Zice mai mult: sabia, ca temei al lumii, este rea, și El i-a vindecat urechea lui Malh, ca să nu rămână nici măcar dovada ei. Nu e vorba de o ură a dreptului împotriva cuceritorului, ci de un fel de dreptate care nu are nevoie de noi ca să se înfăptuiască. Aceasta nu e soartă, nu e noroc; este rânduială.
Și „chiar și de mâna celui mai mic”, spune Cantemir, și aici cuvintele lui trebuie citite cu ochii deschiși. Scriptura este plină de acest fel de întoarcere. Abimelec, care îi omoră pe cei șaptezeci de frați ai săi ca să domnească, moare sub o piatră de moară aruncată de o femeie de pe zid, și-i cere slujitorului să-l străpungă, ca să nu se spună că l-a ucis o femeie (Judecători 9). Senaherib, care a umplut Asiria de nenumărate cuceriri și a hulit pe Dumnezeul lui Israel, este ucis în casa idolului său de proprii lui fii (Isaia 37:38). Goliat, cu toată armura lui, cade din piatra unui păstor încă băiat (1 Regi 17). Iar Irod Agripa, care primise închinarea mulțimii ca unui zeu, este mâncat de viermi, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu (Fapte 12:23). Mari și mici: cel mare nu cade de către un egal, ci de către cel pe care nu l-a bagat în seamă.
Iar istoria profană înșiși spune aceeași poveste pe limba ei. Cuceritori care au adunat imperii în ani au murit tineri, într-un pat străin, sau de o mână pe care îi iertaseră mai de curând. Nu zic asta ca să ne bucurăm de căderea cuiva, căci nu împotrivirea față de violență se învață din bucuria unei răzbunări. Se învață din milă: orice sabie, înainte de a ucide pe altul, a ucis deja ceva în cel care a scos-o.
În sfârșit, nuanța cea mai grea. Dacă am scoate din toate acestea concluzia că oricine face rău va fi pedepsit într-un chip înțeles de ochii noștri, am trece din o amăgire într-alta. Sunt și tirani care mor în patul lor, și sunt drepți sfârșiți de sabie. Sfântul Pavel își amintește că cele petrecute „ s-au întâmplat ca pildă și s-au scris spre învățătura noastră” (1 Corinteni 10:11). Spre învățătură, deci, nu spre pronostic. Istoria nu ne dă o lege a răsplătirii pe care s-o folosim noi, ci un avertisment pentru propriul nostru suflet: cine se bizuie pe sabie își pune sufletul în mâna celui care o poate lua. Iar sufletul, nu trupul, este singura cetate pe care nu o ia nimeni dacă nu o deschide el.
Înțelepciunea, deci, nu este să știi cine a câștigat. Înțelepciunea este să știi ce a pierdut cel care a câștigat.
Apoftegmă
Un frate îi citea unui bătrân istoria unui împărat care supusese multe popoare într-un singur an. „Mare om, părinte!”, a zis fratele.
Întrebat-a bătrânul: „Dar mânia lui, a cui slugă era?”
„Despre asta nu scrie”, a răspuns fratele.
Zis-a bătrânul: „Atunci nu ai citit istoria lui, frate. Ai citit numai ce a avut. Spune-mi mai bine: mânia ta de azi, a cui slugă a fost?”
Și fratele a tăcut, pentru că tocmai se certase cu bucătarul.
