Friedrich Nietzsche, „Omenesc, prea omenesc”, „Explicații metafizice”
„Tânărul prețiuiește explicațiile metafizice, fiindcă ele îi arată ceva deosebit de semnificativ în lucrurile pe care le găsea neplăcute sau disprețuitoare; iar dacă nu e mulțumit de sine, sentimentul se ușurează când recunoaște, în ceea ce dezaprobă cu atâta tărie la sine, taina cea mai de pe urmă a lumii sau suferința ei. A se simți mai puțin răspunzător și, totodată, a găsi lucrurile mai interesante: iată, i se pare lui, un dublu câștig pe care îl datorează metafizicii. Mai târziu, desigur, ajunge să se îndoiască de întreaga metodă metafizică de explicare; atunci poate își devine limpede că aceleași rezultate se pot obține la fel de bine și mai științific pe altă cale: că explicațiile fizice și istorice produc sentimentul ușurării personale cel puțin în aceeași măsură, iar interesul pentru viață și problemele ei e poate și mai trezit prin ele.”
Ce vede Nietzsche și unde are dreptate
Diagnosticul este exact, și este mai vechi decât el. Prima „explicație” în care s-a adăpostit un om este chiar cea din Eden: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom, și am mâncat” (Facerea 3:12). Adam își mută vina în două direcții: spre femeie, și, mai încet, spre Dumnezeu, Cel ce i-a dat-o. Femeia o mută mai departe: „Șarpele m-a amăgit” (3:13). Psalmistul știe mecanismul pe nume: „Nu abate inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi fac pretexte pentru păcate” (Psalm 140:4 LXX). Iar Avva Dorotei din Gaza l-a numit rădăcina oricărui conflict: îndreptățirea de sine.
Fericitul Augustin descrie în Confesiuni (cartea a V-a) exact trăirea tânărului lui Nietzsche. Pe vremea când era maniheu, își plăcea să creadă că nu el păcătuiește, ci o altă fire din el, iar mândria lui se desfăta să fie în afara vinei. Maniheismul își dădea, deci, ambele câștiguri din aforism: „mai puțin răspunzător” și „mai interesant”, căci într-o luptă cosmică între lumină și întuneric greșeala lui mică se făcea câmp de bătălie al lumii.
Ortodoxia închide ferm această ușă, și o închide metafizic. Sfântul Vasile cel Mare arată în omilia „Că Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor” că răul nu are ființă proprie, nici nu e o materie rea, nici un demiurg rău: el e lipsă (steresis) de bine, născută din alegerea liberă a sufletului. Sfântul Dionisie Areopagitul (Despre numirile dumnezeiești, IV) și Sfântul Maxim Mărturisitorul spun la fel: patima este folosirea împotriva firii (para physin) a unei puteri bune, dăruite de Dumnezeu. Așa încât metafizica Bisericii nu lasă nicio „suferință a lumii” în care să îți depui vina: există firea bună, și există voința care o întoarce împotriva ei însăși.
Al doilea câștig: interesul
Aforismul notează și cealaltă jumătate a câștigului: lucrurile devin mai „interesante”. Aici e fina observație psihologică și aici o completează Părinții. Evagrie descrie trandăvia (acedia), demonul amiezii, care nu spune „îți e lene”, ci „lumea e deșartă”: omul pune în obiect ceea ce e în suflet și se simte nu leneș, ci cunoscător al deșertăciunii lumii. Slava deșartă, pe care Evagrie o așază înaintea mândriei, își ia și ea haină de adâncime: nu sunt un păcătos, sunt un caz tragic; nu greșesc, înfrunt absurdul. Dar chiar Eclesiastul, care a spus „deșertăciunea deșertăciunilor”, nu se oprește acolo, ci încheie cu un cuvânt care îi pune pe om iarăși răspunderea în mână: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui, căci aceasta este totul omului” (Eclesiastul 12:13).
Psihologia de azi are nume pentru ambele câștiguri. Părtinirea de autoservire (Miller și Ross, 1975) ne face să ne atribuim reușitele nouă și eșecurile înțprejurărilor. Dezangajarea morală (Bandura, 1999) enumeră felurile în care ne putem „deconecta” conștiința: mutarea și împărțirea răspunderii, cuvinte care înmoaie faptul, blamarea celui lezat. Iar azi, metafizicile alibiului au haine noi: „universul îți dă o lecție”, „karma”, „așa mi-a fost scris”. Sfântul Ioan Damaschin deosebește în Dogmatica (cartea a II-a) Pronia de soartă: Pronia nu mă scoate din răspundere, ci lucrează împreună cu libertatea mea.
Tânărul care îmbătrânește: alibiul își schimbă haina
Nietzsche spune că, mai târziu, tânărul se îndoiește de metafizică și descoperă că explicațiile fizice și istorice dau aceeași ușurare și un interes poate și mai viu. Observația e corectă și este, fără să vrea, cea mai grea împotriva lui: dacă două feluri de explicații dau același rod, atunci problema nu era felul explicației, ci folosirea ei ca alibi. Alibiul și-a schimbat doar haina: „mă doare, pentru că așa e lumea” s-a făcut „mă doare, pentru că am avut copilărie grea, gene, hormoni, epocă”. Sartre a numit această mișcare „rea-credință” (mauvaise foi): negarea propriei libertăți prin a te declara un lucru deja închis. Un studiu celebru (Vohs și Schooler, 2008) arăta că cine citea un text care nega liberul arbitru trișa mai ușor, dar replicările ulterioare au dat rezultate împestrițate, așa încât prudent este să spunem doar că legătura dintre credința în determinism și slăbirea răspunderii rămâne o ipoteză serioasă, nu o lege.
Biserica nu neagă însă condiționările. Din Adam moștenim, în învățătura răsăriteană, stricăciunea și moartea și o înclinație spre păcat, nu vina personală. Iar Domnul ține seama de neputință: sluga care n-a știut va fi bătută puțin (Luca 12:47-48), iar pe cruce zice: „iartă-le lor, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Dar aceasta este mila Judecătorului față de noi, nu pledoaria noastră față de El. Cine își face singur avocat din cauză își ia din mână darul milei. Explicația nu e iertare: a explica nu înseamnă a disculpa. Iar năzuința de a ști cum a ajuns omul unde e (fizic, istoric, psihologic) este legitimă: Sfântul Vasile învață în Hexaimeron să citim natura ca școală a sufletului, iar Evagrie are și el „contemplarea naturii” (physikē theoria) ca treaptă. Singurul avertisment e al Apostolului: „știința îngâmfă, iar dragostea zidește” (1 Corinteni 8:1).
Povara care nu se neagă, ci se ridică
Tânărul din aforism nu greșește că vrea ușurare. Povara e reală, și Hristos o recunoaște: „Veniți la Mine toți cei osteniți și încărcați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Greșește adresa. Metafizica alibiului ușurează prin tăgăduireapoverii: nu e a mea, e a lumii. Creștinismul o ușurează prin mutarea ei: e a mea, și o duc la Cel ce o poate lua. „Păcatul meu ți l-am făcut cunoscut… și Tu ai iertat fărădelegea inimii mele” (Psalm 31:5 LXX); „cel ce își mărturisește păcatele va afla milă” (Pildele lui Solomon 28:13); „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este și drept ca să ne ierte” (1 Ioan 1:9). Și în locul „durerii lumii” ca taină fără chip, avem un nume: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Păcatul lumii nu e un enigmă de contemplat, ci o povară pe care o ridică o Persoană.
Psihologia o confirmă pe plan omenesc. June Tangney (Shame and Guilt, 2002) arată că vinovăția privind fapta duce adesea la reparație, pe când rușinea privind însăși ființa duce la ascundere, la apărare și la mutarea vinei pe alții. Alibiul e, de multe ori, fuga din rușine. Iar Apostolul deosebește două feluri de mâhnire: „mâhnirea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău, iar mâhnirea lumii lucrează moarte” (2 Corinteni 7:10).
Și cel de-al doilea câștig, interesul, își găsește adevărata sursă tot aici. Platon spunea că filosofia începe din uimire (Theaitetos, 155d), iar Sfântul Maxim vede în fiecare lucru un logos, o cuvântare a lui Dumnezeu. Dar uimirea e rodul curăției, nu al scăpării de răspundere: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Lumea devine mai interesantă nu celui care s-a disculpat, ci celui care s-a lăsat iertat, fiindcă alibiul îi ascunde în primul rând lui însuși adevărul.
Un frate a zis unui bătrân:
— Părinte, mânia mă stăpânește. Așa m-a făcut Dumnezeu.
Bătrânul a zis:
— Dumnezeu ți-a dat mânia ca pe un câine de pază, frate. Tu l-ai pus să muște oaspeții.
