Pe o apoftegmă a Avvei Nisterie cel Mare
Avva Nisterie cel Mare mergea prin pustie împreună cu un frate. Și văzând un balaur, au fugit. A zis fratele: „Și tu te temi, părinte?” Și a zis lui Bătrânul: „Nu mă tem, fiule, dar îmi este de folos că am fugit, pentru că altfel nu aș fi putut să scap de duhul slavei deșarte.”
O întrebare nevinovată
Scena are simplitatea tuturor paginilor din Pateric: doi oameni, nisipul, o primejdie. Întrebarea fratelui nu e răutăcioasă. Ea spune doar ce credea el despre bătrân: că un om ca acesta stă mai presus de frică. Dar într-o singură propoziție i s-a întins bătrânului o imagine, imaginea omului fără teamă. Orice imagine este un piedestal, iar piedestalul e locul de unde se cade cel mai de sus.
Să nu vedem în frate un vinovat. El întreabă cum întreabă ucenicul, cu uimire și cu iubire. Răul, dacă e undeva, nu e în întrebare, ci în ceea ce întrebarea poate trezi în cel întrebat: dorința de a fi la înălțimea chipului pe care ți-l oferă altul. Bătrânul a simțit această mișcare înainte ca ea să devină faptă. Pateric înseamnă, în fond, o școală a acestei simțiri.
Doi balauri
Psalmul 90 făgăduiește celui ce locuiește întru ajutorul Celui Preaînalt: „Peste aspidă și vasilisc vei călca și vei zdrobi leu și balaur” (Ps. 90:13). Apocalipsa numește pe vrăjmașul „balaurul cel mare, șarpele cel vechi” (Apoc. 12:9). Tradiția a citit mereu pe două planuri: fiara din nisip și fiara din inimă.
Balaurul din pustie poate ucide trupul. Dar Domnul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10:28). Bătrânul știa că adevărata primejdie era alta, mai tăcută: nu are colți, ci aplauze. Nu sfâșie, ci umflă. Iar ironia scenei este că balaurul vizibil devine unealta celui nevăzut. Prezența fiarei oferă ocazia „faptei de vitejie”, iar prezența fratelui oferă privitorul. Din amândouă se face spectacolul, iar în spectacol sufletul se pierde mai sigur decât în gura fiarei.
Fuga care nu este frică
„Nu mă tem”, zice bătrânul. Să-l citim cu grijă. Frica firească de moarte nu este păcat. Domnul Însuși, în Ghetsimani, a luat asupra Sa mișcările firii, pline de neliniște și de sudoare ca de sânge (Lc. 22:44), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că aceste mișcări naturale, asumate fără păcat, nu sunt slăbiciune a voinței. Păcatul nu e a simți frica, ci a fi condus de ea sau a ne teme de ceea ce nu trebuie.
Aristotel, în Etica Nicomahică (III, 8), face o distincție care luminează cuvântul bătrânului. Omul curajos se teme de ce trebuie, pentru scopul potrivit, așa cum cere rațiunea. Iar în preajma curajului adevărat stă un curaj cetățenesc, născut din rușinea de a fi disprețuit și din dorința de cinste. El seamănă cu virtutea, dar nu e virtute, pentru că își ia puterea din ochii altora. Fratele gândește în acest cadru: a sta înseamnă curaj, a fugi înseamnă frică. Bătrânul gândește altfel: întrebarea nu e „stau sau fug?”, ci „pentru cine stau?”.
La prima vedere, Scriptura pare să-l contrazică: „Cel drept e plin de încredere ca un leu” (Pr. 28:1), pe când cei necinstiți fug fără să-i gonească nimeni. Dar acei oameni fug de propria conștiință, iar bătrânul fuge de un urmăritor real pe care ceilalți nu-l văd. Îndrăzneala dreptului este încredere în Dumnezeu, nu poză; iar încrederea adevărată nu are nevoie de martor.
Privirea
Psihologia socială a numit, în limbaje diferite, același lucru. Charles Cooley vorbea, la începutul secolului XX, despre „eul-oglindă”: ne vedem pe noi înșine așa cum credem că ne văd alții. Erving Goffman a descris viața de zi cu zi ca pe o scenă pe care ne prezentăm, cu fațadă și culise. Sartre a făcut din privirea celuilalt o categorie a existenței: sub ochii altuia, spunea el, devin obiect, iar rușinea este recunoașterea faptului că sunt așa cum mă vede el. Cercetarea numită „efectul reflectorului” (Gilovich și colab., 2000) arată cât de mult își închipuie oamenii că sunt priviți. Iar Gardner și Steinberg (2005) au arătat că, la adolescenți și tineri, simpla prezență a semenilor crește asumarea riscului, deși nu și la adulți în aceeași măsură.
Pascal observa că vanitatea e atât de înfiptă în inima omului, încât și un ostaș, și un bucătar se laudă și vor să aibă admiratori, iar până și filozofii. Kierkegaard a spus că mulțimea este neadevăr, pentru că nimeni nu mai răspunde acolo ca persoană.
Pustia pare locul fără scenă, dar un singur martor ajunge: fratele. Slava deșartă nu cere mulțime. Ea este rescrierea lăuntrică a fiecărui act la persoana a treia, întrebarea tăcută „cum arăt?”. Iată momentul bătrânului: balaurul apare, iar mintea omului dornic de admirație începe un calcul rapid. Bătrânul a văzut calculul pornind. Aceasta este trezvia (nepsis), paza minții: nu a nu avea gânduri, ci a le vedea venind, înainte de a se face stăpâne.
Cea mai fină dintre patimi
Evagrie Ponticul numește gândul slavei deșarte foarte subtil, care se strecoară cu ușurință printre virtuți. Ioan Casian îl descrie ca pe o patimă multiformă, care poate găsi hrană în haină, în mers, în glas, în post, în priveghere, în rugăciune și chiar în tăcere. Sfântul Ioan Scărarul (Treapta 22) îl numește pe robul ei un idolatru ascuns, care cinstește cu numele pe Dumnezeu, dar voiește în fapt să placă oamenilor.
Sfântul Pavel o numește pe nume, kenodoxia, „slava goală”: „să nu fim iubitori de slavă deșartă” (Gal. 5:26) și „nimic să nu faceți din slavă deșartă” (Fil. 2:3). Iar Domnul spune fariseilor: „Cum puteți voi să credeți, primind slavă unii de la alții, și slava care vine de la Dumnezeul unic nu o căutați?” (In. 5:44). Evanghelistul adaugă despre unii: „au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu” (In. 12:43).
Observația Părinților este grea: slava deșartă se naște adesea tocmai din biruința asupra celorlalte patimi. Cu cât luptătorul a câștigat mai mult, cu atât primejdia lui e mai mare. Bătrânul Nisterie era un om care bătuse multe. Tocmai de aceea cea mai mare primejdie a lui era privitorul.
Ispita de pe aripa Templului
Diavolul Îl duce pe Domnul pe acoperișul Templului și Îi citește chiar din Psalmul 90: „îngerilor Săi va porunci pentru tine… te vor purta pe mâini”. Iar Domnul răspunde: „Iarăși este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mt. 4:5-7). Ispita nu era să cadă, ci să facă din credință o demonstrație.
A sta în fața balaurului ca să arate că Dumnezeu îl apără pe sfânt ar fi aceeași ispită, îmbrăcată în haina credinței. Bătrânul a refuzat-o. Nu pentru că ar fi îndoit de puterea lui Dumnezeu, ci pentru că știa să deosebească încrederea de punerea la încercare.
La fel face Domnul Însuși cu slava: după înmulțirea pâinilor, când voiau să-L ia ca să-L facă împărat, „S-a retras iarăși în munte, singur” (In. 6:15). Nu din neputință, ci spre învățătura noastră. Bătrânul merge pe urmele Lui.
Prețul adevărului
Ce face bătrânul când i se pune întrebarea? Are la îndemână două răspunsuri comode. Poate lăsa fratele să creadă că e neînfricat, sau poate zice smerit „Da, mă tem”, ceea ce ar fi minciună, iar pe deasupra o nouă momeală, smerenia de fațadă. El alege al treilea răspuns, cel care îl costă: spune adevărul, chiar dacă acesta îl arată pe el, în ochii fratelui, mai puțin vrednic decât crezuse. Primește să fie socotit fricos ca să nu fie prins în slavă. Iată biruința reală asupra slavei deșarte: nu mai ești atât de legat de imaginea ta încât să o aperi cu prețul adevărului.
„Îmi este de folos” este limbajul medicului. Părinții cântăresc faptele după folosul sufletului: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1 Cor. 10:23). Iar „altfel nu aș fi putut să scap” este mărturisirea unui om care nu se laudă că a învins patima, ci își cunoaște măsura. Aceasta este esența discernământului (diacrisis): nu mai multă inteligență, ci cunoașterea limitei proprii. Mintea care calculează la nesfârșit nu este încă discernământ. Discernământul știe cu cine are de-a face și ce poate. Sfântul Pavel o spune altfel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10).
Iar bătrânul îi spune „fiule”. Nu se apără și nu își învinovățește ucenicul. Îi dă, cu dragoste, dinăuntrul experienței sale, o lecție pe care ucenicul nu ar fi aflat-o dacă bătrânul ar fi rămas pe piedestal.
Când omul trebuie să rămână
Să nu facem din această apoftegmă un acoperământ pentru frică. Mucenicii au stat în fața fiarelor, și au făcut bine: acolo era în joc mărturisirea lui Hristos, nu imaginea lor. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi, spre deosebire de năimit, care fuge când vede lupul (In. 10:11-13). Dacă bătrânul ar fi avut cu el un copil, un bolnav, un om care avea nevoie de ocrotirea lui, ar fi rămas.
Criteriul nu e a sta sau a fugi, ci ce este în joc. Dacă e în joc credința sau aproapele, rămâi. Dacă e în joc numai chipul tău, fugi. Iar deosebirea aceasta, cât de subtilă, nu se face singur: se face în lumina conștiinței, cu sfatul duhovnicului. De aceea tradiția nu a lăsat pe nimeni singur cu propriile calcule.
Balaurii zilei noastre
Astăzi privitorul nu mai merge lângă noi prin pustie, ci stă în buzunar. Curajul s-a făcut conținut, riscul s-a făcut spectacol, iar primejdia se filmează înainte de a se trăi. Dar slava deșartă are și chipuri mai tăcute: smerenia afișată, durerea expusă ca marcă, evlavia arătată. Nu vorbim aici despre oameni anume, ci despre o mișcare a inimii pe care o avem toți, și cel care scrie aceste rânduri cel dintâi.
Psihologia contemporană a numit partea sănătoasă a acestui lucru: motivația autonomă, care vine din valoarea faptei însăși, față de cea controlată, care vine din aprobarea altora (Deci și Ryan). Cea dintâi se însoțește de mai multă pace. Părinții au spus același lucru cu alte cuvinte: ce se face pentru Dumnezeu aduce odihnă, ce se face pentru oameni aduce neliniște.
Metoda bătrânului este simplă și cere curaj, un alt fel de curaj: să vezi gândul când vine, să părăsești ocazia, să spui adevărul când ești întrebat și să accepți pierderea chipului. Nu e o metodă a celor slabi, ci a celor care au înțeles unde se dă adevărata luptă.
Biruința asupra balaurului îi aparține lui Hristos: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor în apă” (Ps. 73:14), iar prin Cruce „a dezbrăcat stăpâniile și domniile” (Col. 2:15). Noi nu avem decât să nu ne însușim slava care nu ne aparține. Bătrânul Nisterie a înțeles aceasta cu picioarele, fugind. Iar noi o putem ține în inimă cu cuvintele psalmului, în care sunt adunate toate:
„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă.” (Ps. 113:9)
