Pe o notă din agendă, după Viktor Frankl
Cea mai mare problemă în societatea contemporană este că oamenii caută febril mulțumirea desătărilor și fug de suferință! — Frankl (în redarea din agenda autorului)
Două verbe, o singură boală
Fraza are două verbe care par opuse: a căuta și a fugi. Omul caută desfătarea și fuge de suferință. Dar ele nu sunt două mișcări, ci una singură, văzută din două părți: o linie trasată între un pol de atras și un pol de îndepărtat. Iar adjectivul care le îmbină este cel mai greu: febril. Febra nu e boala, ci semnul că trupul se luptă cu ceva. A cuta febril înseamnă a căuta fără odihnă, fără măsură, cu o urgență care trudește o lipsă mai adâncă decât aceea pe care o umple obiectul căutat.
Viktor Frankl, psihiatru care a trecut prin lagărele naziste și a scris după aceea despre omul care caută sensul, vorbește aici ca martor, nu ca teoretician. Cuvântul lui merită primit cu respect, pentru că a fost plătit cu viața. Nu îl vom „boteza” și nici nu îl vom corecta; îl vom asculta, și vom vedea cum răsună observația lui în cheia lăuntrică a tradiției ortodoxe.
Ce a văzut Frankl
Frankl a socotit că omul nu este mișcat de așa-numitul principiu al plăcerii (Freud) și nici de voința de putere (Adler), ci, în adânc, de voința de sens. Atunci când sensul lipsește, apare ceea ce el a numit vidul existențial: un gol în care omul se plictisește, se agită, se anesteziază. Plăcerea nu umple acest gol, ci doar îl acoperă pentru o clipă. El mai observă că fericirea nu poate fi urmărită direct: ea trebuie să survină, ca o consecință a unui lucru făcut pentru altceva decât pentru ea însăși. Iar despre suferință spune că omul este și homo patiens, în stare să sufere cu sens, iar suferința, când e inevitabilă, poate deveni făptură de sens. El cita o frază a lui Nietzsche: cine are un pentru-ce al vieții poate să suporte aproape orice cum.
Tot el avertizează, însă, că suferința evitabilă trebuie înlăturată; numai ce nu se poate înlătura cere să fie înfruntat cu sens. Nu e deci un elogiu al durerii, ci un refuz al fugii de ea când fuga înseamnă a fugi de viață.
Paradoxul desfătării
Filozofii au numit de mult „paradoxul hedonismului”: cine ținte direct spre plăcere o ratează. Aristotel (Etica Nicomahică, X) spunea că plăcerea însoară și împlinește o activitate, așa cum frumusețea împlinește tinerețea în floare, ca un adaos. Dacă desprinzi plăcerea de activitatea pe care ar trebui să o însoareșcă, ai desprins floarea de tulpină. Epicur însuși, atât de des invocat ca patron al desfrâului, preciza că plăcerea lui este lipsa durerii și a tulburării, obținută prin cumpătare. Nici el nu ar recunoaște febra de astăzi.
Psihologia a măsurat această capcană din mai multe unghiuri. Brickman și Campbell au numit „banda de alergare hedonică” adaptarea care ne readuce la nivelul de dinainte, oricât am urca. Gilbert și Wilson au arătat că prezicem prost cât ne vor bucura sau ne vor dura lucrurile (efectul de impact). Berridge și Robinson au distins „a vrea” de „a plăcea”: sistemul care ne mână spre ceva poate rămâne aprins chiar când satisfacția scade. Febra de care vorbește textul este exact aceasta: poftă fără odihnă, „vrere” fără „plăcere”.
Fuga care înmulțește durerea
Cealălalt verb, a fugi, are și el cercetări lângă el. Steven Hayes și colegii au descris „evitarea experiențială”: încercarea de a nu simți ceea ce doare tinde să întățească și să amplifice durerea. Daniel Wegner a arătat, în cunoscutul experiment cu „ursul alb”, că gândul pe care încerci să-l alungi revine mai tare. La nivel clinic, multe tulburări de anxietate se mențin tocmai prin evitare: ce nu este întâlnit nu poate fi dezvățat să nu mai fie primejdios.
Așadar fuga nu doar că nu scapă de suferință, ci o hrănește. Avem aici, pe limbaj modern, ceea ce Părinții învățau de mult: că pătimirea se întărește prin cedare și se vindecă prin întâlnire și răbdare.
Perechea care leagă lanțul
Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în căderea lui Adam o întoarcere a omului spre plăcerea simțurilor, din care s-a nascut ca urmare durerea. După el, natura căzută este mișcată de perechea plăcere–durere (v. Ctre Talasie 61): una o naște pe cealaltă. Cine îl urmărește pe cel dintâi își face sieși, fără să știe, tovarășul celui de-al doilea. De aceea în viața duhovnicească nu se taie un capăt al perechii și se lasă celălalt; se cere eliberarea de lanț.
Sfântul Pavel spune lucrul acesta fără ocol: „Cea care trăiește în desfătări, deși e vie, e moartă” (1 Tim. 5:6), iar în zilele din urmă oamenii vor fi „iubitori mai mult de desfătări decât iubitori de Dumnezeu” (2 Tim. 3:4). Cuvântul grecesc, philedonoi, este cel care își dă numele hedonismului. Iar parabola săracului Lazar spune cu o simplitate greu de ocolit: „Fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai luat cele bune în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; acum însă el aici se mângâie, iar tu te chinui” (Lc. 16:25).
Ce nu spune Biserica
Trebuie, cu grijă, să se spună și ce nu spune textul, într-o lectură ortodoxă. Suferința nu este un bine în sine. Dumnezeu nu a făcut-o; ea intră în lume odată cu căderea și cu moartea. Biserica nu cheamă la durere pentru durere: binecuvântează doctorul (Sfântul Luca era medic), roagă pentru vindecare, iar Domnul Hristos în Ghetsimani s-a rugat să treacă paharul de la El (Mt. 26:39). Asceza nu e căutare a durerii, ci eliberare de tirania plăcerii, făcută cu măsură și cu sfatul duhovnicului.
și mai e un lucru, și unul grăitor în privința iubirii: omului care suferă acum nu i se dau teorii. Prietenii lui Iov au stat șapte zile în tăcere lângă el (Iov 2:13), iar răul a început când au început să „explice”. Sensul suferinței se descoperă celui ce o poartă, la timpul lui, nu i se impune din afară.
Două feluri de întristare
Tradiția face o distincție care eliberează: „Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău, iar întristarea lumii lucrează moarte” (2 Cor. 7:10). Există o durere care deschide și una care închide. Sfântul Ioan Scărarul îi dedică o treaptă întreagă (Treapta 7) „bucuriei făcătoare de plâns”, acel mod în care durerea inimii devine, fără contradicție, izvor de bucurie. Iar Sfântul Isaac Sirul spune în esență că nimeni nu s-a suit la cer prin odihnă trupească.
Textul din agendă vorbește deci despre o fugă anume: fuga de suferința care ar putea fi înfruntată, întristarea cea după Dumnezeu pe care o ocolim pentru că ne cere ceva. Nu despre durere ca atare, ci despre refuzul de a o lăsa să ne învete.
Anestezia ca stil de viață
Societatea noastră a găsit remedii pentru multe dureri adevărate, și de aceasta trebuie să ne bucurăm. Dar pe lângă ele a construit și o cultură a anesteziei: orice clipă de gol, de așteptare, de singurătate sau de plictis se umple pe loc. Atentia noastră este vânată de sisteme proiectate să hrănească „vrerea” fără a o sătura vreodată. Iar durerile cele mai adânci — trăirea morții, a bătrâneții, a singurătății, a propriei neputințe — sunt cele pe care ne străduim cel mai tare să nu le privim.
Am plătit prețul acestei fugi: oameni care pot avea aproape tot, dar nu mai pot avea liniște. Pentru că liniștea nu se află la capătul vreunei plăceri, ci la capătul unei întâlniri.
Hristos: nici fuga, nici căutarea
Domnul nu a fugit de suferință și nici nu a căutat-o. Rugăciunea din Ghetsimani are chiar forma aceasta: „Tatăl Meu, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu” (Mt. 26:39). Reculul firii, natural și fără păcat, este recunoscut; dar ascultarea iubirii e mai tare. Iar Epistola către Evrei spune că Hristos „pentru bucuria care era pusă înainte-I a suferit crucea, nesocotind rușinea” (Evr. 12:2). Bucuria nu a venit după cruce ca o recompensă străină, ci prin ea.
De aceea în Utrenia înălțării cântăm: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.” Crucea nu este contrariul bucuriei, ci poarta ei, nu pentru că durerea ar avea în sine puterea de a mântui, ci pentru că Cel răstignit este Acela care a biruit moartea. Cine fuge cu orice preț de cruce se desparte, fără să vrea, și de drumul bucuriei.
Sfântul Pavel îl urmează: „Moștenitori ai lui Dumnezeu și părtași la moștenire cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca și împreună să ne slăvim” (Rom. 8:17). Iar „usoara încărcare a necazului nostru de acum aduce în noi, în chip covârșitor, o greutate veșnică de slavă” (2 Cor. 4:17).
O mulțumire care nu se caută
În limba română, cuvântul mulțumire are două sensuri: ceea ce simțim când suntem satisfăcuți și ceea ce adăugăm când sărutăm mâna celui care ne-a dăruit. Textul din agendă vorbește de „mulțumirea desfătărilor ” — și, fără să vrea, ne arată mai mult decât spune. Cine caută mulțumirea ca satisfacție o pierde, și pierde odată cu ea mulțumirea ca recunoștință. Pentru că recunoștința este ceea ce rămâne când ai înțeles că totul este dar, și nu cucerire.
„În toate mulțumiți”, spune Apostolul (1 Tes. 5:18), și în toate înseamnă și în cele care dor. De aceea Liturghia se numește Euharistie, mulțumire: pentru că acolo, lângă Cruce și Mormânt, mulțumirea nu mai depinde de ce am primit, ci de Cine ne-a primit. Aceasta este mulțumirea care nu fuge: nu o prinzi alergând, ci o primești stând.
Frankl a pus degetul pe răni: căutarea febrilă a desfătării și fuga de suferință sunt aceeași boală. Tradiția ortodoxă poate adăuga numele medicului: nu un sens abstract, ci un Chip, Cel care a purtat durerea noastră și ne-a dat să o purtăm împreună cu El. Sensul suferinței nu e o explicație, ci o Prezență: „Chiar de voi merge prin valea umbrei morții, nu mă voi teme de răutăți, că Tu cu mine ești” (Ps. 22:4).
„În toate mulțumiți.” (1 Tes. 5:18)
