Răspuns la un strigăt al lui Nietzsche
„Sunt ceea ce sunt, cum aș putea să mă eliberez de mine însumi? M-am săturat de mine!” — Nietzsche
Cel mai sincer strigăt al filozofiei
Puține fraze din istoria gândirii sunt atât de lipsite de podoabe. Nu este argument, nu este sistem, nu este aforism de salon. Este geamăt. Părinții l-ar fi recunoscut dintr-o dată, fiindcă nu sună ca o teză, ci ca o rană, iar rana vorbește mai adevărat decât teza.
Iar cuvintele cele mai vechi ale Bisericii au același sunet: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Rom. 7:24). Aceeași rană, aceeași osteneală de a fi sine. Și totuși, între cele două strigăte stă o distanță de un singur cuvânt: Pavel întreabă cine, Nietzsche întreabă cum. „Cine” cheamă o față; „cum” cere o metodă. Întreaga prăpastie dintre Evanghelie și filozofia voinței încape în aceste două cuvinte.
Tautologia ca temniță
„Sunt ceea ce sunt.” Un cerc închis: A este A, și atât. Omul se află în fața propriei evidențe ca în fața unui zid pe care nu l-a zidit, dar pe care nu-l poate trece.
Cuvintele acestea nu sunt însă străine Scripturii. „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș. 3:14) este numele lui Dumnezeu, iar acolo tautologia nu este temniță, ci plinătate: Cel ce Este nu se plictisește de Sine, pentru că nu Își este Sieși închisoare, ci izvor, iar iubirea Treimii este, din veșnicie, ieșire din Sine către Celălalt. Același enunț, pus în gura creaturii, devine celulă. Omul care spune „sunt ceea ce sunt” îmbracă numele dumnezeiesc fără puterea lui: vrea să fie sine-suficient, sursă de sine, după ispita veche, „veți fi ca Dumnezei” (Fac. 3:5). Și află ceea ce află orice zeu încoronat în singurătate: că un zeu fără nimeni înaintea lui se satură de sine. Greața lui Nietzsche este plictisul dumnezeului fals pe care fiecare om îl poartă în el.
Cine se satură de cine?
Întrebarea psihologică este aceasta: cine anume spune „m-am săturat”? Cel care se satură și cel de care se satură sunt, chipurile, același. Ar fi precum baronul care se trage singur de păr din mlaștină. Totuși, ceva nu se potrivește: dacă aș fi numai ceea ce disprețuiesc, nu aș putea să mă disprețuiesc, pentru că disprețul presupune un loc de unde privești, un loc care nu se confundă cu obiectul privit. Însăși greața de sine mărturisește că în mine există ceva care nu se identifică cu ceea ce îl dezgustă. Să ținem minte lucrul acesta; este firul întregii cărări.
Să deosebim însă, cu cântar de duhovnic, greața de sine de smerenie. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește filautia, iubirea nechibzuită de sine, mama patimilor. Adesea dezgustul de sine este tocmai filautia întoarsă pe dos: mi-am dorit un eu mai strălucit, iar cel real mă dezamăgește; nu sufăr că sunt păcătos, ci că nu sunt cel pe care îl admiram. Mândria se șochează de căderea ei; smerenia nu se șochează, fiindcă nu a așteptat de la țărână decât țărână. De aceea greața de sine este uneori ultima haină a admirației de sine: „nu-mi iert că nu sunt cel pe care îl iubeam”.
Fuga: Socrate și pustnicul
Seneca povestește (Scrisoarea 28) că Socrate i-a spus unuia care se plângea că nici călătoriile nu-l vindecă: „Firește, căci te-ai luat pe tine cu tine.” Nietzsche a fost cel mai statornic pelerin al unei lumi fără casă: Sils-Maria, Genova, Torino, hoteluri, înălțimi, aer subțire, toate ca să scape de capul care îl purta. Fuga de sine are multe drumuri: călătoria, munca, zgomotul, plăcerile, ideile, iar uneori și religia folosită ca spectacol, un fel de călătorie în care pleci departe ca să nu ajungi acasă.
Părinții au dat un sfat care sună ca o pedeapsă și lucrează ca un leac: „Mergi, șezi în chilia ta, și chilia te va învăța toate” (Avva Moise). Evagrie descrie demonul amiezii, acedia: ziua se face cât cincizeci de ceasuri, monahul se uită pe fereastră, urăște locul, urăște lucrul, urăște pe frate și, în cele din urmă, se urăște pe sine. Acedia este, la propriu, „m-am săturat de mine” spus sub soare de amiază. Iar tratamentul Părinților nu este evadarea, ci hypomonē, răbdarea de a rămâne: a nu fugi din locul în care ți se arată ce ești.
Gândurile nu sunt tu
Tradiția filocalică lucrează aici cu o distincție de o finețe rară: între nous, mintea ca ochi al sufletului, și logismoi, gândurile care trec prin ea. Aproape tot ceea ce mi-a devenit nesuferit în mine este, de fapt, un șuvoi: aceleași supărări rumegate, aceleași scenarii refăcute, aceleași ambiții reciclate, aceleași judecăți despre alții întoarse cu fața spre mine. Eul de care m-am săturat este un cor zgomotos pe care l-am luat drept cântăreț.
Nepsis, trezvia, începe cu o deosebire simplă și aproape neîncrezătoare: nu ești gândul care te învinuiește, ești cel care îl vede venind. A-l numi, a nu te amesteca cu el, a nu-l hrăni și nici a nu te război cu el ca și cum ar fi tu, iată prima libertate. Dar este numai prima, curățirea terenului, nu casa. Părinții nu vor ca observatorul să se topească în neant; ei vor să fie așezat, și de aceea învață coborârea minții în inimă, acolo unde cel care privește se întâlnește cu Cineva.
Paradoxul eliberării
Cum să mă eliberez de mine însumi? Pe cale proprie, nu se poate, și aici nu este un defect de metodă, ci o lege: instrumentul eliberării este chiar deținutul. Mâna care ar trebui să desfacă lanțul este ținută de lanț. Nietzsche a încercat până la capăt ieșirea prin forțe proprii: autodepășirea, amor fati, supraomul, adică eul care sare peste umbra lui. Dar umbra sare cu el.
Ortodoxia nu spune însă „stai nemișcat”; spune sinergie. Omul aduce strigătul, trezvia, chilia, răbdarea, iar harul aduce libertatea. Ascetul nu lucrează ani ca să producă harul, ci ca să devină destul de gol ca să-l poată primi. Sfântul Isaac Sirul spune că cel care și-a văzut păcatele este mai mare decât cel care învie morți: a te vedea, fără să fugi, fără să te lauzi, fără să te condamni disperat, este o lucrare mai mare decât minunile. Iar Evanghelia dă formula întregului: „Cine își va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla” (Mt. 16:25); „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos viază în mine” (Gal. 2:20). Nu este nimicirea persoanei, ci detronarea eului: sinele încetează să fie centru și devine loc de întâlnire. De aceea sfinții sunt cei mai inconfundabili oameni, fiecare unic: nu pentru că s-au ocupat de ei, ci pentru că au încetat să mai facă din ei înșiși obiectul unic al grijii.
Nu ești ceea ce ești
Iată însă lovitura de grație adusă tautologiei. Sfântul Grigorie de Nyssa învață epectasis: natura omului nu este o esență încremenită, ci o înaintare fără sfârșit, „din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18). Desăvârșirea omului este să nu înceteze niciodată a crește. Prin urmare, „sunt ceea ce sunt” este minciuna omului căzut. Omul nu este ceea ce este; este ceea ce este chemat să devină. Nietzsche a presimțit-o când a repetat după Pindar: „Devino ceea ce ești.” Dar el a făcut din ea autocreație; Ortodoxia o face primire. Nu te naști din tine, ci devii ceea ce ești chemat să fii, iar chemarea vine din afara ta, de la Cel ce te-a chemat din neființă.
Iuda și Petru
Amândoi s-au săturat de ei înșiși. Evanghelistul spune despre Iuda că „s-a căit” (Mt. 27:3) și s-a dus și s-a spânzurat; despre Petru, că „a plâns cu amar”. Greața de sine a fost la fel de cumplită în amândoi. Nu intensitatea i-a despărțit, ci ceea ce au privit după aceea. Despre Petru scrie: „Și, întorcându-Se, Domnul a căutat spre Petru” (Lc. 22:61). Petru a fost privit. Iuda a privit doar în el și în argint. Greața care rămâne în cercul propriu se încheie în disperare; aceeași greață, întâlnită de o privire, se face pocăință.
La fel fiul risipitor: „Și, venindu-și în sine…” (Lc. 15:17). Lângă ghinde și porci și-a venit în sine și a găsit acolo foamea și golul. Dar nu a rămas acolo: „Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu.” Nietzsche se oprește la „și-a venit în sine”; Evanghelia spune că aceea este pragul, nu casa. Sațietatea de sine este, în taină, iesle de har: locul unde se sfârșesc hrănile de împrumut. Iar cine ajunge la locul acesta să nu rămână singur cu el; să-l spună unui om, unui duhovnic, unui prieten, fiindcă greața de sine nu se vindecă în tăcerea cercului ei.
Rânduiala cea scurtă
Să nu fugi, ca acedia. Să nu te lupți cu tine ca și cu un vrăjmaș, nici să te lustruiești ca pe un idol. Să numești, să veghezi, să dai. Și când nu mai ai alt cuvânt, rugăciunea cea mică: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Ia seama la gramatica ei: acolo „eu” nu mai este subiect al unui proiect, ci obiectul unei milostiviri. Nu mai întreabă „cum să mă eliberez”, ci spune „miluiește-mă”. De la subiect la primitor: iată eliberarea gramaticală, și poate cea mai adâncă.
Apoftegmă
Zis-a un frate către un bătrân: „Părinte, m-am săturat de mine.” Iar bătrânul i-a zis: „Nu mă mir, fiule; de câtă vreme mănânci numai din același blid?” Și a adăugat: „Cel ce s-a hrănit mult din sine are nevoie de post, iar postul de sine se cheamă ascultare. Sațietatea de sine se vindecă de obicei în chilia altuia, la spălat vase.”
Întrebare pentru chilie: când spui „m-am săturat de mine”, cine este cel care a spus-o, și spre cine ai privit după ce ai spus-o?
