Identitate, ego și rătăcirea omului modern

Suflete al meu, ascultă cuvânt greu, căci vremea e bolnavă și omul e mai rătăcit ca oricând. Omul de azi nu mai știe cine este și asta nu pentru că nu ar avea identitate, ci pentru că are prea multe măști și fiecare mască cere sânge, atenție, validare, comparație, zgomot. Omul modern nu mai trăiește din inimă, ci din reacțiile altora, nu mai respiră aer, ci păreri, nu mai caută adevărul, ci confirmarea, nu mai caută liniștea, ci stimularea, nu mai caută pe Dumnezeu, ci pe sine și astfel, suflete, omul a ajuns străin de el însuși. Ego-ul este cea mai mare boală a vremii, nu ego-ul psihologic, care ține omul în picioare, ci ego-ul umflat, deformat, îndumnezeit. Ego-ul care spune „Eu merit”, „Eu trebuie să fiu văzut”, „Eu trebuie să fiu apreciat”, „Eu sunt special”, „Eu sunt centrul lumii”, acest „eu” nu e omul, ci idolul lui și omul își slujește idolul cu o fidelitate pe care nu o dă nici lui Dumnezeu, nici aproapelui, nici sieși. Psihologic, omul modern e rupt în două, pe dinafară puternic, sigur, vocal, pe dinăuntru fragil, anxios, gol. De ce? Pentru că identitatea lui nu e zidită pe adevăr, ci pe comparații, competiție, imagine, performanță, aparență și orice identitate construită pe nisip se prăbușește la prima suflare a realității. Moral, omul modern nu mai are centru, nu mai are repere, nu mai are limite, nu mai are rușine, nu mai are frică de sine, dar are frică de lume, nu mai are frică de păcat, dar are frică de eșec, nu mai are frică de Dumnezeu, dar are frică de părerea oamenilor și atunci, suflete, cum să nu se piardă? Duhovnicesc, omul modern e cel mai sărac dintre toți și asta nu pentru că nu ar avea acces la Dumnezeu, ci pentru că nu mai are spațiu pentru El, inima e ocupată, mintea e ocupată, timpul e ocupat, simțurile sunt ocupate, voia e ocupată și ego-ul e pe tron, dar Dumnezeu nu intră acolo unde omul se așază ca împărat. Adevărul cel mai aspru suflete al meu, ascultă: nu poți afla cine ești până nu încetezi să fii ceea ce îți imaginezi, iar identitatea adevărată nu se naște din aplauze, succes, imagine, performanță, statut, online, ci din tăcere, smerenie, adevăr, pocăință, curățirea inimii, întâlnirea cu Dumnezeu, căci omul nu se descoperă pe sine în oglindă, ci în lumina harului. Suflete al meu, dacă vrei să te regăsești, încetează să te mai construiești, dacă vrei să te vindeci, încetează să te mai afirmi, dacă vrei să iubești, încetează să te mai pui pe tine în centru, căci acolo unde e ego, nu e loc pentru dragoste și acolo unde nu e dragoste, nu e Dumnezeu, și acolo unde nu e Dumnezeu, omul devine o umbră care se crede lumină.

Cine crezi că ești tu, pleava societății?

Suflete al meu, ascultă, nu ești nici influencer, nici umbră, nu ești nici mare, nici mic, ești doar o clipă între două respirații ale lui Dumnezeu. Când îți vine gândul acesta: «Cine crezi că ești tu, pleava societății?» să nu-l alungi, căci el nu vine să te piardă, ci să te trezească, căci pleavă devine omul modern nu pentru că îl disprețuiește lumea, ci pentru că se hrănește cu ea. Pleavă devine omul când își măsoară valoarea în like‑uri, își caută identitatea în privirile altora, își hrănește mândria cu validare ieftină, își face altar din propria imagine, își vinde liniștea pentru atenție și își pierde sufletul pentru a fi „cineva”. Tu, suflete, ai ajuns să trăiești nu înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea unui ecran și nu cauți adevărul, ci reacția, nu cauți smerenia, ci vizibilitatea, nu cauți tăcerea, ci zgomotul care să te acopere și atunci gândul te întreabă pe drept „Cine crezi că ești?” Căci omul de azi vrea să fie văzut, nu să fie adevărat, să fie admirat, nu să fie curat, să fie cineva în lume, dar nu vrea să fie om în fața lui Dumnezeu. Suflete al meu, tu nu ești pleavă pentru că ești mic, ci pentru că te crezi mare, nu ești gol pentru că nu ai succes, ci pentru că ți-ai făcut din succes un dumnezeu și nu ești pierdut pentru că lumea te ignoră, ci pentru că ți-ai pierdut inima în lume. Adu-ți aminte: mândria te face greu de mântuit și ușor de manipulat. Omul mândru se teme de părerea altora, se hrănește cu comparații, se sufocă în competiție, se rupe de sine, se rupe de ceilalți, se rupe de Dumnezeu, și atunci, suflete, întreabă-te cu adevăr «Cine sunt eu fără aplauze? Cine sunt eu fără imagine? Cine sunt eu fără lume?» Dacă nu știi, ești deja pleavă, dar nu rămâne aici căci gândul acesta nu e trimis să te zdrobească, ci să te curețe. Spune-ți ție însuți, în taină «Da, sunt pleavă când mă ridic pe mine, sunt nimic când mă cred ceva, sunt gol când mă laud», dar adaugă și aceasta, ca să nu cazi în întuneric «Domnul nu caută pleava, ci grâul și dacă mă smeresc, mă va aduna în hambarul Lui.» Așa să-ți vorbești ție, om al vremurilor de acum nu cu dispreț, ci cu trezvie, nu cu ură de sine, ci cu tăierea voii și nu cu disperare, ci cu adevăr căci cel ce se vede pleavă înaintea lumii devine sclavul ei, dar cel ce se vede pleavă înaintea lui Dumnezeu devine grâu înaintea veșniciei. Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!

Leacurile duhovnicului

Duhovnicul îi aduce păcătosului, cu mare grijă și înțelepciune, niște leacuri ce însănătoşesc, dintre care unele sunt cu adevărat fundamentale și necesare, iar altele, doar circumstanțiale și ținând de rânduială.

Se spunea despre un bătrân că, atunci când venea la el un om rănit de păcat, nu se grăbea nici să-l mustre, nici să-l mângâie, ci își pleca mintea în rugăciune și zicea în sine „Doamne, dă-mi cuvânt potrivit pentru rana acestui frate, căci nu toate rănile se vindecă cu același untdelemn.” Și povesteau frații că odată a venit la el un tânăr tulburat, cerând canon greu, ca să-și „plătească” păcatele. Iar bătrânul i-a zis: „Fiule, nu totdeauna fierul vindecă, nici totdeauna mierea, uneori rana cere tăietură, alteori doar o atingere, așa și duhovnicul, el nu dă din ale sale, ci din ale lui Dumnezeu, și Dumnezeu nu dă tuturor aceeași doctorie.

Cuvânt pentru omul de astăzi

Astăzi oamenii vin la duhovnic ca la un tehnician „Repară-mă repede, părinte, și spune-mi exact ce să fac”, dar duhovnicul ar spune: Leacul fundamental este întoarcerea inimii la Dumnezeu, pocăința adevărată, zdrobirea mândriei fiindcă fără acestea, toate celelalte sunt doar pansamente puse peste o rană netratată. Leacul rânduielii — postul, metaniile, citirile, pravila, tăcerile, toate sunt bune, dar nu sunt scopul, ci mijlocul, ele se schimbă după om, după vreme, după putere. Leacul discernământului — este darul prin care duhovnicul vede ce trebuie dat fiecăruia, uneori canon, alteori iertare; uneori oprire, alteori îndrăzneală; uneori tăcere, alteori cuvânt aspru.

Și bătrânul mai zicea: Vai de cel ce caută canon mare ca să se creadă mare și vai de cel ce fuge de canon mic ca să nu se smerească căci nu canonul te vindecă, ci ascultarea.

Pentru omul contemporan

Omule, tu vrei leac fără durere, vindecare fără schimbare, iertare fără pocăință, dar să știi că duhovnicul nu este magician, nici psiholog, nici terapeut de confort, el este martorul rănilor tale și slujitorul harului lui Dumnezeu. Dacă primești leacul cu mândrie, te vei îmbolnăvi mai rău, dacă îl primești cu smerenie, chiar și cel mai mic canon devine izvor de viață.

Și iarăși zicea bătrânul: Nu întreba de ce ți-a dat duhovnicul puțin sau mult, întreabă-te dacă ai primit cu inimă zdrobită căci Dumnezeu nu vindecă prin cantitate, ci prin ascultare.

Duhovnicul nu dă leacuri ca să vă pedepsească, ci ca să vă întoarcă la viață și dacă uneori leacul e greu, să nu cârtiți; iar dacă e ușor, să nu vă mândriți căci toate sunt rânduite de Duhul Sfânt, Care vindecă pe fiecare după rana lui.

Dumnezeu și infinitul

Întrebare: „Infinitul este cuvântul și puterea lui Dumnezeu?”

Răspuns: Întrebarea ta este mare, dar nu te teme de ea, ci de adâncul ei. Tu ai întrebat «Infinitul este cuvântul și puterea lui Dumnezeu?» Și eu îți spun că infinitul este un gând al minții, iar Dumnezeu este mai presus de orice gând. Mintea omului nu poate cuprinde pe Dumnezeu, așa cum palma nu poate cuprinde marea, de aceea mintea a născocit cuvântul infinit, ca să nu se piardă în necuprins , dar infinitul este doar o umbră, iar Dumnezeu este Soarele. Infinitul este o măsură fără margini, Dumnezeu este Făcătorul măsurii și al nemăsurii să nu-L cobori pe Dumnezeu în cuvintele tale, chiar dacă sunt mari, căci Dumnezeu nu este nici infinit, nici finit, El este Cel ce este, iar infinitul este doar un deget care arată spre El. În oraș totul se măsoară, timpul, banii, pașii, distanțele, chiar și oamenii de aceea te tulbură cuvântul infinit, căci mintea ta s-a obișnuit cu margini, iar infinitul nu are margini, dar să știi că puterea lui Dumnezeu nu stă în infinit, ci în iubire și iubirea Lui nu are sfârșit, nu pentru că este „infinită”, ci pentru că este vie. Infinitul este o idee, Dumnezeu este o Persoană, infinitul nu te ascultă, Dumnezeu te aude, infinitul nu te iubește, Dumnezeu te caută, De aceea nu te pierde în cuvinte mari, ci caută-L pe Cel ce le depășește și dacă vrei să cunoști puterea Lui, nu o căuta în infinit, ci în rugăciunea inimii «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.» abia atunci vei înțelege nu ce este infinitul, ci Cine este Cel fără margini.

Ascuțimea simțurilor și putința minții

Omul de astăzi nu mai fuge în pustie, că și-a făcut pustia înăuntrul lui, dar nu pustia îl mântuiește, ci adevărul pe care îl vede în ea. Și adevărul este acesta, simțurile tale sunt ascuțite, dar inima ta e tocită. Vezi prea mult, auzi prea mult, dorești prea mult, și toate acestea îți mănâncă mintea ca rugina fierul. A zis un înțelept al lumii «Sunt încurcat de ascuțimea simțurilor și mă rușinez de putința intelectului meu.» Nu simțurile sunt vinovate, ci faptul că le-ai făcut împărați peste suflet, căci omul modern are ochi care nu se mai satură, urechi care nu mai tac, gusturi care nu mai postesc, dorințe care nu mai dorm și apoi se miră că mintea lui e slabă, împrăștiată, rușinată. Mintea nu se rușinează decât atunci când a pierdut împărăția inimii, când simțurile sunt ascuțite, dar duhul e leneș, omul devine rob, când mintea e puternică, dar inima e mândră, omul devine tiran, dar când mintea se smerește și inima se curățește, atunci simțurile se liniștesc și omul devine om. Nu telefonul, nici orașul, nici lumea nu te încurcă, ci inima ta neînvățată să tacă, nu zgomotul lumii te tulbură, ci zgomotul din tine de aceea fă-ți o chilie în inimă și intră acolo, închide ușa simțurilor, nu cu forța, ci cu rugăciunea și vei vedea că mintea, care acum te rușinează, se va lumina ca o candelă aprinsă în noapte. Căci omul nu se mântuiește prin ascuțimea simțurilor, nici prin puterea minții, ci prin smerenia inimii și smerenia aceasta nu vine din lume, ci din strigătul, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Atunci simțurile se vor supune, mintea se va aduna, iar inima va cunoaște pacea pe care lumea nu o poate da.

Empatia haina mincinoasă a iubirii

Fratele meu, vremea este bolnavă și oamenii s‑au deprins să numească lumină ceea ce este doar o umbră subțire. Empatia, așa cum o laudă lumea, este o haină subțire, cusută din fire psihologice, nu din lacrimi și pocăință. Este o haină care se rupe la prima încercare, pentru că nu acoperă inima, ci doar o poleiește. În pustia lumii am văzut multe măști, dar niciuna nu este mai primejdioasă decât masca empatiei, căci ea se preface a fi iubire, dar înăuntru ascunde egoismul, care caută să fie văzut bun, slava deșartă, care vrea să fie lăudată pentru sensibilitate, mândria, care se hrănește din imaginea de „om profund”, validarea, care cere aplauze pentru fiecare gest „altruist” și părerea de sine, care se crede vindecătorul lumii. Empatia aceasta lumească nu este iubire, ci oglinda în care omul se admiră pe sine în timp ce se preface că vede pe aproapele. Adevărata iubire de aproapele nu are nevoie de empatie, ci are nevoie de cruce. Empatia spune „Simt ce simți tu”, dar iubirea spune „Port ce nu pot duce nici pentru mine”, empatia spune „Te înțeleg”, iubirea spune „Mă lepăd de mine ca să fii tu viu.” Empatia caută confortul emoțional, iubirea caută jertfa, empatia vrea să fie recunoscută, iubirea vrea să fie uitată, empatia este o haină psihologică, iubirea este o haină de foc. Să știi, fratele meu, că omul nu poate iubi cât timp își iubește chipul din oglindă, nu poate iubi cât timp își apără ego-ul și nu poate iubi cât timp caută să fie apreciat pentru „sensibilitatea” lui, căci iubirea nu este o emoție, ci o moarte, moartea mândriei, moartea voii proprii, moartea slavei deșarte și numai după ce moare omul cel vechi, se naște în el ceva ce nu mai seamănă cu empatia, ci cu milostivirea lui Dumnezeu, care nu simte, ci ridică, nu se emoționează, ci vindecă și nu caută să fie văzută, ci se ascunde. Fugi de empatia care te face să te simți bun și caută iubirea care te face să te simți nevrednic, căci numai acolo începe lucrarea cea adevărată.

Doamne Iisuse Hristoase, adu‑ne la cunoștința Adevărului Tău

Imul nu cade din lipsă de informație, ci din lipsă de trezvie și nici pentru că nu știe adevărul, ci pentru că nu vrea să-l vadă. Adevărul lui Hristos nu se arată celui care vrea să-l admire, ci celui care vrea să-l trăiască și nu vine la cel care caută liniște, ci la cel care caută ascultare, la cel care vrea să fie curățit. Adevărul lui Dumnezeu nu este o idee, ci o rană care vindecă, o sabie care taie minciuna din inimă.m, un foc care arde tot ce nu e al Lui, de aceea strigăm „Doamne Iisuse Hristoase, adu-ne la cunoștința Adevărului Tău”, fiindcă singuri nu vrem să-l vedem, suntem orbi nu pentru că nu avem ochi, ci pentru că îi ținem închiși.

De ce nu cunoaștem Adevărul?

Pentru că iubim mai mult părerea noastră decât voia Lui; ne apărăm ego-ul mai mult decât sufletul; ne place să fim lăudați mai mult decât să fim vindecați; fugim de mustrare ca de foc, dar ne aruncăm în păcat ca în apă rece; vrem să fim ai lui Hristos, dar fără să murim lumii, și atunci cum să vină Adevărul în noi, dacă în noi stăpânește minciuna despre noi înșine?

Ce face Adevărul când vine?

Când Hristos aduce cunoștința Adevărului Său, nu vine cu mângâieri, ci cu trezire și îți arată cine ești, nu cine crezi că ești; îți arată cât ești de slab, ca să încetezi să te mai sprijini pe tine; îți arată cât ești de iubit, ca să nu mai deznădăjduiești; îți arată cât ești de orb, ca să începi să ceri lumină; îți arată cât ești de mândru, ca să începi să ceri milă. Adevărul lui Hristos nu te lasă în pace, dar îți dă pace, îți arată întunericul din tine, îți cere să mori lumii.

Fratele meu, dacă vrei să cunoști Adevărul lui Hristos, nu cere înțelepciune, ci smerenie, pocăință, ascultare și spune așa, rar, cu inimă zdrobită „Doamne Iisuse Hristoase, adu‑mă la cunoștința Adevărului Tău, căci eu singur mă mint, mă ascund și mă pierd.” Atunci, Adevărul va veni nu ca o idee, ci ca o prezență, ca o ardere dinlăuntru.

Întunecarea minții (depresia) și lucrarea nevăzută a vrăjmașului

Frate al vremurilor de acum, să știi că omul modern trăiește într-o lume în care totul este lumină artificială, dar sufletul rămâne în întuneric, are zgomot în urechi, dar liniște nu are, are mii de prieteni pe ecrane, dar nu are un om în fața căruia să-și plece capul, are informație, dar nu are înțelepciune, are falsa libertate, dar nu are pace și din această ruptură se naște o durere pe care lumea o numește depresie, iar Părinții o numeau întunecarea minții. Omul contemporan în boala lui să nu disprețuiască medicina fiindcă trupul omului de azi este obosit, ars, suprasolicitat, rupt de ritmul firesc al creației, lucrează noaptea, doarme ziua, mănâncă în fugă, trăiește în stres, respiră aer greu, nu vede cerul, nu aude păsările, nu se odihnește, iar trupul slăbit trage mintea în jos și mintea slăbită trage sufletul în jos și omul cade, nu e păcat să cazi, dar e primejdie să rămâi jos, e moarte să rămâi jos. Psihologia vede mecanismele, dar nu vede duhul, psihologia serioasă observă perfecționismul, frica de eșec, dependența de validare, ruminarea, sensibilitatea la critică, auto‑centrismul rănit și toate acestea sunt reale. Dar părinții văd dincolo de ele, ei văd că în spatele lor stau mândria, slava deșartă, părerea de sine, iubirea de sine, voia proprie, nemulțumirea, dorințele neîmplinite, egoismul, egocentrismul. Psihologia vede simptomele, Duhovnicul vede rădăcina.

Cum lucrează vrăjmașul în omul modern

Diavolul nu are nevoie să vină cu ispite mari, omul modern este deja obosit, singur, rupt, rănit și vrăjmașul doar șoptește „Nu mai are rost,”„Nu ești bun.”, „Nu te vede nimeni.” „Nu te iubește nimeni.” „Nu mai are sens să lupți.” și omul, fiind slăbit, le crede nu pentru că e rău, ci pentru că e singur și singurătatea este câmpul de luptă preferat al diavolului.

Unde se întâlnesc medicina și duhovnicia

Frate, depresia nu este doar boală, nu este doar patimă, nu este doar ispită, este un nod în care se prind toate trei de aceea medicul ajută trupu și duhovnicul ajută inima, și omul are nevoie de ambele, căci omul este trup și suflet. Medicamentele nu vindecă patimile, dar ridică ceața ca să poți vedea drumul, rugăciunea nu înlocuiește terapia, dar dă sens durerii, terapia nu înlocuiește harul, dar ordonează gândurile, toate sunt daruri, dacă sunt folosite cu discernământ.

Mândria rănită

Să știi că depresia nu vine doar din mândrie, dar mândria o hrănește. Mândria vrea să fie lăudată, să fie văzută, să fie în control, să fie fără lipsuri, să fie fără durere, să fie fără eșec și când lumea nu îi dă ce vrea, mândria cade în întunecare și așa se naște deznădejdea, nu din slăbiciune, ci din voia proprie rănită. Părinții nu ți-ar spune „Ești slab.”, „Ești vinovat,” „Ești păcătos.” ci ar zice „Fiule, nu ești vinovat că ești bolnav, dar ești responsabil să nu lași boala să-ți mănânce sufletul, nu ești vinovat că ești rănit, dar ești responsabil să nu crezi gândurile întunecate, nu ești vinovat că ai căzut, dar ești responsabil să strigi către Dumnezeu.” și ți-ar da trei arme: smerenia – taie mândria, ascultarea – taie voia proprie, rugăciunea scurtă – taie gândurile negre, nu multe cuvinte, nu teorii, nu explicații, ci lucru.

Frate, lumea de azi îți promite fericire, dar nu îți dă sens, îți dă libertate, dar nu îți dă direcție, îți dă confort, dar nu îți dă pace, îți dă tehnologie, dar nu îți dă iubire și de aceea sufletul se întunecă, dar să știi un lucru, o singură rază de smerenie rupe toată lucrarea vrăjmașului.

Psihologia spune: Depresia apare din perfecționism și așteptări nerealiste. Perfecționistul vrea să fie impecabil, să nu greșească, să nu fie criticat, să fie „cel mai bun”.

Părintele răspunde: „Fiule, perfecționismul nu este virtute, ci mândrie îmbrăcată în haine frumoase. Cel ce vrea să fie fără greșeală nu caută pe Dumnezeu, ci caută slava oamenilor și când slava nu vine, sufletul cade în întuneric.”

Psihologia spune că depresia este întreținută de ruminare — gânduri repetate, negative, obsesive, mintea se învârte în cerc, fără ieșire.

Părintele răspunde: „Gândurile sunt săgețile vrăjmașului, dacă le primești, te rănesc și dacă le hrănești, te omoară. Nu te lupta cu ele, căci sunt mai multe decât tine, ci strigă Doamne, miluiește-mă! și ele se risipesc ca fumul.”

Psihologia spune că depresia vine din sensibilitate la critică și rușine, iar omul se prăbușește când este respins sau judecat.

Părintele răspunde: „Cel ce se teme de critică este robul slavei deșarte, cel ce se rușinează de oameni nu s-a rușinat încă de păcat, dar când omul caută să placă lui Dumnezeu, nu-l mai doboară vorba oamenilor.”

Psihologia spune că depresia este alimentată de dependența de validare fiindcă omul are nevoie să fie văzut, apreciat, confirmat.

Părintele răspunde: „Fiule, dacă aștepți ca oamenii să-ți spună cine ești, vei muri de foame, oamenii nu pot umple golul inimii, ci numai Dumnezeu spune omului “Tu ești al Meu”, și când auzi asta, nu mai ceri aplauze.

Psihologia spune că depresia apare din lipsa sensului și omul nu mai vede rostul vieții.

Părintele răspunde: „Sensul nu se caută în lume, ci în voia lui Dumnezeu, când omul trăiește pentru sine, se stinge, iar când trăiește pentru Dumnezeu, se aprinde.”

Psihologia spune că depresia este întreținută de frica de eșec și omul se teme să încerce, să riște, să piardă.

Părintele răspunde: „Eșecul este profesorul smereniei, cel ce nu vrea să cadă nu va învăța să se ridice fiindcă numai mândria cere succes, smerenia cere doar ajutor.”

Psihologia spune că depresia vine din traume și răni vechi și omul poartă dureri neînchise, neprocesate.

Părintele răspunde: „Rana sufletului nu se vindecă prin amintire, ci prin iertare și cât timp omul își linge rănile, ele nu se închid, iar când le pune în palma lui Hristos, se vindecă.”

Psihologia spune că depresia este agravată de izolare și omul se rupe de ceilalți.

Părintele răspunde: „Singurătatea fără Dumnezeu este iad, iar singurătatea cu Dumnezeu este rai, nu fugi de oameni ca să te ascunzi, ci ca să-L găsești pe Dumnezeu, apoi întoarce-te la oameni ca să-i iubești.”

Psihologia spune că depresia este influențată de dezechilibre biologice, serotonină, dopamină, oboseală, epuizare.

Părintele răspunde: „Trupul este slujitorul sufletului și când slujitorul e bolnav, și stăpânul suferă. Nu disprețui medicamentele, ele ridică ceața, dar ceața ridicată nu este lumina. Lumina este Hristos.”

Psihologia spune că depresia se tratează prin terapie, medicamente, suport social, acestea ajută, ordonează, stabilizează.

Părintele răspunde: „Toate acestea sunt bune, dar nu sunt de ajuns, ele vindecă mintea, dar nu ating inima, inima se vindecă prin smerenie, ascultare, rugăciune, iertare, pocăință, milostenie, căci depresia este un diavol, iar diavolul nu pleacă prin explicații, ci prin lumină.”

Fratele meu, depresia este un nod în care se întâlnesc boala trupului, rănile minții, patimile inimii și săgețile vrăjmașului. De aceea, omul are nevoie de medic pentru trup, duhovnic pentru suflet și Dumnezeu pentru viață.

Omul de astăzi trăiește într-o lume plină de lumină artificială, dar sufletul îi rămâne în întuneric. Din această ruptură se naște o durere pe care psihologia o numește depresie, iar Părinții o numeau întunecarea minții. Oamenii cred că dacă ești cu Hristos, nu mai ai căderi, nu mai ai întunecări, nu mai ai goluri, dar realitatea este alta, Harul nu anulează firea, Lumina nu elimină lupta, Credința nu scoate omul din propria lui fragilitate. Depresia, tristețea, golul, oboseala, toate acestea sunt ale firii căzute, Hristos nu vine să le șteargă magic, ci să le poarte cu tine. Când omul suferă și totuși nu vrea să se rupă de Hristos, atunci e cel mai aproape fiindcă nu starea te definește, ci direcția inimii tale, iar direcția ta să fie limpede nu vrei să-L pierzi pe Dumnezeu. Viața în Hristos nu este o stare emoțională, nu e liniște, nu e pace, nu e „simțire”, nu e confort psihologic, ci este o voință a inimii „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa”. Asta este viața în Hristos, nu emoția, ci credința. Depresia poate fi chiar locul unde se curăță iubirea deoarece când omul e bine, e ușor să spună „Îl iubesc pe Hristos”, dar când e gol, frânt, obosit, fără gust, fără putere și totuși nu renunță abia atunci iubirea devine adevărată, acolo se vede ce e real.