Original. Mințile originale se disting nu prin faptul că sunt primele care văd un lucru nou, ci prin faptul că văd lucrul vechi, bine cunoscut, pe care toți îl văd și îl trec cu vederea, ca și cum ar fi ceva nou.
Primul descoperitor este, de obicei, acel vizionar destul de obișnuit și lipsit de rafinament intelectual: întâmplarea.
Zis-a un bătrân: Fiule, nu alerga după lucruri noi, căci vrăjmașul iubește mintea care umblă din noutate în noutate și o face străină de Dumnezeu. Șezi cu răbdare lângă cuvântul Domnului și nu te grăbi să spui: «Aceasta o știu.» Căci multe știe limba, iar puține cunoaște inima. Cel smerit citește aceeași Evanghelie de o sută de ori și de fiecare dată află în ea viață, nu pentru că Scriptura s-a schimbat, ci pentru că Dumnezeu i-a înnoit ochii sufletului. Apa izvorului este aceeași, dar cel însetat o gustă altfel decât cel sătul, așa este și cu adevărul, el nu se înnoiește, ci omul se înnoiește prin har și începe să vadă ceea ce până atunci privea fără să vadă. Să nu ceri descoperiri mari, ci inimă curată căci celui smerit Dumnezeu îi face cunoscută adâncimea lucrurilor pe care cei mândri le trec cu vederea.
Paralela cu Nietzsche
Nietzsche observă un lucru adevărat la nivel omenesc, omul cu adevărat original nu este acela care inventează mereu ceva nou, ci acela care vede într-un mod nou ceea ce toți aveau înaintea ochilor, dar ignorau.
Părinții pustiei merg însă mai departe și ei ar spune că această vedere nouă nu izvorăște din originalitatea minții, ci din curățirea inimii fiindcă nu geniul îl face pe om să vadă adâncul adevărului, ci harul lui Dumnezeu. De aceea, pentru Sfinții Părinți, noutatea nu este în adevăr fiindcă adevărul este veșnic și neschimbat, ci în omul care se pocăiește. Același cuvânt al Evangheliei, aceeași rugăciune, aceeași Liturghie, aceleași porunci devin, prin lucrarea harului, mereu noi pentru cel ce se smerește.
În acest punct, observația lui Nietzsche poate fi privită ca o intuiție psihologică deoarece omul poate redescoperi ceea ce era deja înaintea lui. Ortodoxia însă îi schimbă temelia fiindcă nu originalitatea este izvorul acestei redescoperiri, ci harul unit cu smerenia. Astfel, ceea ce Nietzsche atribuie unei minți excepționale, Sfinții Părinți atribuie unei inimi curățite. Acesta este punctul în care cele două perspective se despart.
