Unbridled Desire Drives the Soul Toward Death

The Wise Man: “Indeed, by your foolish reckoning, and as it seems to you, you are wide and spacious — but for working evil, not good; you are bright and showy so as to light and reveal the ugly paths, to stir up bloodshed, and to destroy souls. By my reckoning, however, I understand and see clearly that you strive with all your might to make me walk with unbridled desire and untamed longing through your dark light. And so, together with your light, the darkness of madness will overtake me; I shall find myself forever in ruin and condemnation, and shall be tormented cruelly and without end.”

There Is No Happiness in the World, Nor Any Happy Man on Earth

The World: “Alas, alas, how can you not understand, how can you not bring yourself to know that those who live freely within me are happy and full of every good thing — so strive to live together with them, you too!”

The Wise Man calls things by their true name: not light, but darkness falsely lit; not freedom, but unbridled desire — that is, passion without a rein. St. James the Apostle traces exactly this chain: desire conceives and gives birth to sin, and sin, once carried out, brings forth death (James 1:14-15). It is not the world that strikes man down from without; it is his own desire, which the world only feeds and falsely illumines, so that man believes he is walking toward freedom when in fact he is descending into bondage and everlasting ruin.

St. Isaac the Syrian teaches that unrestrained passion darkens the mind worse than any starless night, for the man ruled by desire can no longer see his own fall — he believes he is moving toward light precisely as he sinks into darkness. This is why the Wise Man fears not the death of the body but “the darkness of madness” and endless condemnation: unbridled desire does not kill once, but keeps the soul in an unceasing death, renewed at every surrender.

Rebuffed on this front, the World does not yield but at once shifts her bait: if she cannot deceive through desire, she tries through the promise of happiness. Those who “live freely” within her, she says, are happy and full of every good thing. This is exactly the cry that Solomon, who tasted everything the world could give, uttered in sorrow: “Vanity of vanities, all is vanity” (Eccl. 1:2). St. John Chrysostom observes that no one has ever called this world a place of rest except one who has not yet truly known it; whoever has tasted it to the bottom has always found it wanting, for it was made for a passing time, while the soul was made for eternity.

The freedom the world offers is, then, bondage in disguise, and its happiness a hunger that is never satisfied. True happiness is not found “living freely within the world,” but in the measure to which the world is mastered through self-restraint and turned toward God — the only One in whom the soul truly finds rest (Ps. 41:2).

Ferice de cel care nu s-a amestecat cu lumea

Înțeleptul: „Ba minți, ca una ce ești îngâmfată și mincinoasă, căci înțelesul fericește nu pe acela care locuiește în tine, ci pe acel ce a ieșit din tine mai ales, pe cel ce încă nu a intrat în tine. Nici cu aceasta deci nu mă poți birui.”

Omul drept nu se va clinti, orice i s-ar întâmpla

Lumea: „O, sărmane, netrebnicule și ignorantule! Dar patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii și ceilalți sfinți, oare nu toți au umblat împreună cu mine și nu s-au servit toți de mine? Dar de vreme ce toți aceștia, pe care eu i-am păstrat în mine ca într-o vistierie, ca pe niște odoare scumpe, sunt numiți fericiți, tu de ce-mi arunci vorbe atât de nevrednice și îmi dai răspunsuri necuviincioase?”

Lumea își schimbă din nou momeala: dacă nu poate amăgi prin poftă, încearcă să se îndreptățească prin sfinți. Însă Înțeleptul desparte cu limpezime ceea ce ea amestecă înadins: a te folosi de lume nu înseamnă a-i aparține, iar a locui vremelnic în ea nu înseamnă a te fi așezat cu inima în ea. Sfântul Apostol Pavel spune același lucru cu altă limbă: „cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi din plin, căci chipul lumii acesteia trece” (1 Cor. 7:31). Patriarhii, proorocii și apostolii au trecut prin lume ca prin casa unui străin, nu ca prin moșia lor; Scriptura însăși îi numește „străini și călători pe pământ” (Evr. 11:13), pentru că inima lor era însetată de o altă patrie, nu de vistieria pe care Lumea se laudă că le-a păstrat-o.

Fericirea, spune Înțeleptul, nu-l privește nici pe cel ce locuiește în lume, robit ei, nici — lucru la fel de important — pe cel ce n-a cunoscut-o niciodată și de aceea nu poate spune cu adevărat că a biruit-o; ci pe cel ce a ieșit din ea. Este exact deosebirea pe care o face Avva Antonie cel Mare: nu lipsa ispitei face pe cineva sfânt, ci biruirea ei prin ieșire — o ieșire lăuntrică, a inimii, chiar și pentru cel ce rămâne cu trupul în mijlocul lumii. Sfântul Isaac Sirul numește această stare „viețuire în trup ca și cum ai fi fără de trup”: omul lucrează, poartă haine, mănâncă și doarme în lume, dar sufletul lui a ieșit deja din ea prin dorința neîntoarsă spre Dumnezeu.

De aceea sfinții pe care Lumea îi numește ai ei nu i-au aparținut niciodată cu adevărat. David a purtat coroană, dar a scris „străin sunt eu pe pământ” (Ps. 118:19). Avraam a avut turme și argint, dar „aștepta cetatea cea cu temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11:10). Mucenicii au trecut prin foc, prin fiare, prin sabie, tocmai pentru că nu socoteau lumea vrednică să le păstreze inima. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: cel drept nu se clatină de bunătățile ori de loviturile lumii, pentru că nu și-a pus temelia sufletului pe nimic din ea, ci pe Hristos, „piatra din capul unghiului” (Efes. 2:20).

Așadar, vistieria de care se laudă Lumea este o vistierie goală: n-a păstrat pe nimeni, ci doar a fost, pentru un timp, locul prin care au trecut cei ce priveau spre altă cetate. Fericirea nu se află rămânând în ea, ci ieșind — cu inima, chiar înainte de a ieși cu trupul.

Blessed Is He Who Has Not Mingled with the World

The Wise Man: “You lie, being as you are proud and false, for true understanding calls blessed not the one who dwells in you, but rather the one who has gone out of you — and above all, the one who has not yet entered you. Not with this either can you defeat me.”

The Righteous Man Shall Not Be Shaken, Whatever Befalls Him

The World: “Oh, poor, worthless, ignorant man! But did not the patriarchs, the prophets, the apostles, the martyrs, and the other saints all walk together with me, and did not all of them make use of me? And since all these, whom I have kept within me as in a treasury, like precious jewels, are called blessed, why do you hurl such unworthy words at me and give me such improper answers?”

The World changes her bait once more: unable to deceive through desire, she now tries to justify herself through the saints. But the Wise Man clearly separates what she deliberately confuses: to make use of the world is not the same as belonging to it, and to dwell in it for a time is not the same as having settled one’s heart there. St. Paul the Apostle says the same thing in other words: “those who use the world, as not using it to the full, for the form of this world is passing away” (1 Cor. 7:31). The patriarchs, prophets, and apostles passed through the world as through a stranger’s house, not as through their own inheritance; Scripture itself calls them “strangers and pilgrims on the earth” (Heb. 11:13), for their hearts thirsted for another homeland, not for the treasury the World boasts of having kept for them.

Blessedness, says the Wise Man, belongs neither to the one who dwells in the world enslaved to it, nor — just as importantly — to the one who has never known it and therefore cannot truly claim to have overcome it; but to the one who has gone out of it. This is exactly the distinction made by Abba Anthony the Great: it is not the absence of temptation that makes a man holy, but the overcoming of it through going out — an inward going out, of the heart, even for one who remains bodily in the midst of the world. St. Isaac the Syrian calls this state “living in the body as though without a body”: the man works, wears clothes, eats and sleeps in the world, but his soul has already gone out of it through an undivided longing for God.

This is why the saints the World calls her own never truly belonged to her. David wore a crown, yet wrote, “I am a stranger on the earth” (Ps. 118:19). Abraham had flocks and silver, yet “waited for the city which has foundations, whose builder and maker is God” (Heb. 11:10). The martyrs passed through fire, through wild beasts, through the sword, precisely because they did not consider the world worthy to keep their hearts. St. John Chrysostom says plainly: the righteous man is not shaken by the world’s goods or its blows, because he has not built the foundation of his soul on anything in it, but on Christ, “the chief cornerstone” (Eph. 2:20).

So the treasury the World boasts of is an empty treasury: she has kept no one, but has only been, for a time, the place through which passed those whose eyes were fixed on another city. Blessedness is not found by remaining in her, but by going out — with the heart, even before going out with the body.

Înțeleptul: Ascultă, lume lacomă să ucizi sufletele oamenilor: aceste pilde pe care mi le arăți adesea și îndelung le-am studiat și cercetat, și le-am aflat drept foarte periculoase. Hai, amintește-ți și tu de acest lăudat împărat și prooroc David, în ce stare l-ai adus odată, cînd s-a lăsat prins în mreaja capriciilor tale lumești; nu numai că i s-a scurtat viața, ci, de unde avea să moștenească raiul, era cît pe-aci să-l înghită gheena. Acest lucru s-a întîmplat pe vremea cînd, îndemnat de tine, lume răuvoitoare omului, a căzut în păcat cu Versavia, soția lui Urie Hititul. De-abia a scăpat atunci din lațul tău, căci îndată și-a dat seama de spurcatu-ți îndemn și a și început să se mărturisească (după adeverirea proorocului Nathan) și să zică: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta, că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” [Ps. 50, 1-2, 4]. Și chiar fără cercetare știu că împreună cu proorocul David, cu care te lauzi, fiul său ți-a zis: „Deşertăciune a deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune” [Ecl. 1, 1], adică tu eşti deşărtăciune și lucrurile tale sînt deşertăciuni. Şi am auzit chiar și ce ai pus la cale împotriva fiului său, preaînțeleptul Solomon, care după marea îndrăzneală ce o avea înaintea lui Dumnezeu încît i-a vorbit el însuși, gură către gură, a sfirșit prin a se lăsa prostit de tine și călcind dumnezeiască poruncă și-a luat femei și fete străine printre țiitoarele lui. In felul acesta el, cel minunat întru înțelepciune, prin desfătările tale — fiind înconjurat și de frumusețea femeilor — a fost mutat de la înțelepciune la nebunie, de la curățenie la spurcăciune, de la dreptate la nedreptate și a fost prefăcut din sfînt în păcătos pînă într-atîta, încît a înălțat și temple unor idoli făcuți de mînă. Acum dar, de vreme ce ai fost în stare să mergi cu meșteșugurile tale pînă acolo încît și pe acel preaînțelept, care a fost lăudat pentru înțelepciunea lui de gura cea negrăită a lui Dumnezeu, l-ai determinat să-și piardă credința acelui Dumnezeu, cu atît mai mult pe mine, sărmanul, care din înțelepciunea lui nu o parte sau o treime, dar nici măcar o miime dintr-o mică parte nu am, cum n-ai să mă înșeli și cum n-ai să mă prefaci după cum îți e voia? Și așa să mă faci să-mi uit cu totul de Dumnezeu, creatorul și dătătorul vieții mele, să-l părăsesc pe cel ce a zidit cerul și pămîntul, marea și cele din lăuntrul ei, și să mă închin aurului, argintului și lucrurilor făcute de mîini omenești, iar prin desfătările tale, mîncărurile și băuturile tale, să-mi slăvesc pîntecele în loc de Dumnezeu. De aceea fericitul Pavel, învățîndu-mă cu putere și cu tărie să mă feresc de asemenea lucruri, mi le interzice într-un chip frumos și minunat [Filip. 3, 19].

Auzind că mulți prin avere au moștenit raiul, să nu rîvnești sub acest pretext bogăția, deoarece pe cei mai mulți ea i-a dus în iad

Lumea: Vai, omule naiv, iarăşi te abați de la judecata cea dreaptă și bună. Socotești cumva că fiind împodobit cu zestrele mele, încărcat și îmbogățit cu averile mele, îți vei pierde sufletul? Nu înțeleg de ce-mi tot spui că prin desfătările mele cuviincioase te vei închina idolilor! O, minune a marii tale ignoranțe și a greutății minții tale necioplite! Dar nu ți-ai dat seama că prin avere multă vei fi de mult folos sufletului tău? Cu avuția poți zidi biserici, mănăstiri, fintîni, poduri; cu avuția poți elibera robi și izbăvi datornici; cu avuția poți să miluiești, să întărești pe cei slabi. Dar, mai cu seamă, n-ai citit în Sfînta Scriptură (sau poate ești neștiutor de carte) că împărăția cerului este foarte ieftină, pentru că o femeie aruncînd doar doi bani în vistierie și-a cumpărat împărăția cerurilor? Cum să nu fie deci fericită avuția mea și cum nu ai fi nebun dacă nu te-ai strădui să o dobîndești, de vreme ce ea este binefăcătoare atît pentru sufletul, cît și pentru trupul tău?

Înțeleptul nu mai vorbește acum despre cele ce se pierd — averi, sceptre, palate — ci despre cel mai de preț lucru pe care lumea l-a doborît vreodată: pe însuși omul lui Dumnezeu. Alegerea lui e cutremurătoare tocmai pentru că nu ia exemplul unui om oarecare, ci pe David, „bărbatul după inima lui Dumnezeu”, și pe Solomon, cel căruia Dumnezeu Însuși i-a vorbit gură către gură. Dacă avuția și frumusețea au putut clinti pe aceștia, spune Înțeleptul, cu atît mai vîrtos pot doborî pe cel neputincios ca mine. E aceeași învățătură pe care Apostolul o lasă drept pază tuturor: „Cel ce i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12).

David a căzut prin poftă (2 Regi 11), dar s-a ridicat prin pocăință; Solomon a căzut prin dragostea de femei străine care i-au întors inima spre idoli (3 Regi 11), și Scriptura nu mai spune limpede că s-ar fi întors. Sfîntul Ioan Gură de Aur observă tocmai această deosebire: căderea nu e osînda, ci nepocăința după cădere. David a plîns îndată ce Natan i-a arătat păcatul; Solomon, îmbătat de propria înțelepciune și de propria avuție, a continuat să alunece pînă a ridicat temple idolilor. Înțelepciunea și harul primite nu apără de cădere — ele fac căderea mai grea, tocmai pentru că cel căzut de sus are mai mult de pierdut și, adesea, mai puțină trezvie ca să-și vadă căderea.

Aici stă și limita răspunsului pe care Lumea îl va da îndată: ea are dreptate cînd spune că avuția poate zidi biserici și hrăni săraci — nimeni, nici Sfinții Părinți, n-au tăgăduit că bunul folosit cu dreaptă socoteală slujește mîntuirii. Sfîntul Ioan Gură de Aur însuși îndeamnă pe cei bogați să facă din avere doar o punte spre milostenie. Dar tocmai pilda pe care o cheamă în ajutor — femeia cu cei doi bani (Marcu 12:41-44; Luca 21:1-4) — o dă de gol pe Lumea fără să-și dea seama: Domnul n-a lăudat suma, ci inima; văduva a fost lăudată pentru că a dat tot ce avea, nu pentru că avea puțin sau mult. Împărăția cerurilor n-a fost „ieftină” pentru ea, ci a costat-o totul. Lumea preface pilda smereniei într-o reclamă pentru avuție, cînd ea vorbește tocmai despre lepădarea de avuție.

Sfîntul Grigorie Teologul, meditînd asupra căderii lui Solomon, spune că nimic nu e mai primejdios decît harul care se odihnește pe sine, mulțumit de darurile primite, fără să mai vegheze. Iar Avva Dorotei al Gazei numește tocmai acest fel de siguranță de sine „temelia tuturor patimilor” — cel ce se crede întărit nu se mai roagă cu frică, și de aceea cade mai adînc decît cel ce se știe slab. Fericitul Pavel, pe care Înțeleptul îl citează, spune despre cei ce se lasă robiți de pîntece și de cele pămîntești: „al căror sfîrșit este pieirea, al căror dumnezeu este pîntecele… care cugetă cele pămîntești” (Filipeni 3:19) — nu ca să osîndească trupul, ci ca să arate ce se întîmplă cînd inima își mută centrul din Dumnezeu în desfătare, oricît de îndreptățită ar părea aceasta.

Așadar cuvîntul de azi nu contrazice pe cel de ieri, ci îl adîncește: nu bogăția zidește sau surpă sufletul, ci trezvia sau lipsa ei. Iar cel mai limpede semn al primejdiei nu e sărăcia minții, ci tocmai încrederea că ești prea înțelept sau prea sfînt ca să mai poți cădea.

The Wise Man: Listen, world so greedy to kill men’s souls: these examples you show me so often and at such length I have studied and examined, and I have found them to be most dangerous. Come, remember yourself this praised king and prophet David, into what state you once brought him, when he let himself be caught in the snare of your worldly caprices; not only was his life shortened, but from the paradise he was to inherit, he came within a hair of being swallowed by gehenna. This happened at the time when, urged on by you, world so ill-disposed toward man, he fell into sin with Bathsheba, the wife of Uriah the Hittite. He barely escaped your snare then, for he realized at once the foulness of your urging and began to confess (as the prophet Nathan bore witness) and to say: „Have mercy on me, O God, according to Your great mercy, for I know my transgression, and my sin is always before me” [Psalm 50/51:1-2, 4]. And I know even without inquiry that, along with the prophet David of whom you boast, his son said to you: „Vanity of vanities, all is vanity” [Ecclesiastes 1:1] — that is, you are vanity, and your things are vanities. And I have heard, too, what you plotted against his son, the most wise Solomon, who, after the great boldness he had before God, such that God spoke to him mouth to mouth, ended by letting himself be fooled by you, and, breaking the divine commandment, took foreign wives and daughters among his concubines. In this way he, that marvel of wisdom, through your delights — surrounded also by the beauty of women — was moved from wisdom to folly, from purity to defilement, from righteousness to unrighteousness, and was turned from a saint into a sinner to such a degree that he even raised up temples to idols made by hand. Now then, since you have been able to carry your devices so far as to make even that most-wise man, praised for his wisdom by the ineffable mouth of God, lose his faith in that God, how much more shall you deceive and remake me, poor as I am, who possess not a part or a third, not even a thousandth of a small part, of his wisdom? And so you would have me forget God entirely, my creator and the giver of my life, to abandon Him who made heaven and earth, the sea and all that is in it, and to worship gold, silver, and things made by human hands, and through your delights, your foods and drinks, to glorify my belly in place of God. This is why blessed Paul, teaching me with power and firmness to keep away from such things, forbids them to me in a manner both beautiful and wondrous [Philippians 3:19].

Having Heard That Many Inherited Paradise Through Wealth, Do Not Under This Pretext Covet Riches, for They Have Led Most Men to Hell

The World: Alas, naive man, again you stray from just and sound judgment. Do you think that, adorned with my gifts, laden and enriched with my goods, you will lose your soul? I do not understand why you keep telling me that through my fitting delights you will end up worshiping idols! O marvel of your great ignorance and the dullness of your uncultivated mind! Have you not realized that through great wealth you will be of great benefit to your soul? With wealth you can build churches, monasteries, wells, bridges; with wealth you can free slaves and redeem debtors; with wealth you can show mercy, and strengthen the weak. But above all, have you not read in Holy Scripture (or perhaps you are unlettered) that the kingdom of heaven is very cheap, since a woman, by casting only two coins into the treasury, purchased for herself the kingdom of heaven? How then should my wealth not be a blessing, and how would you not be mad if you did not strive to obtain it, since it is beneficial both for the soul and for the body?

The Wise Man no longer speaks here of things that are lost — riches, scepters, palaces — but of the most precious thing the world has ever brought down: the very man of God. His choice of examples is striking precisely because he does not take some ordinary man, but David, „the man after God’s own heart,” and Solomon, to whom God Himself spoke mouth to mouth. If wealth and beauty could shake even these, the Wise Man says, how much more can they overthrow one as powerless as himself. It is the same teaching the Apostle leaves as a warning to all: „Let him who thinks he stands take heed lest he fall” (1 Corinthians 10:12).

David fell through desire (2 Samuel 11), but rose again through repentance; Solomon fell through love of foreign women, who turned his heart toward idols (1 Kings 11), and Scripture never clearly says that he returned. St. John Chrysostom notes precisely this distinction: the fall itself is not the condemnation, but the failure to repent after falling. David wept as soon as Nathan showed him his sin; Solomon, intoxicated by his own wisdom and his own wealth, kept sliding until he raised temples to idols. Wisdom and grace received do not protect against falling — they make the fall heavier, precisely because the one who falls from a great height has more to lose, and often less watchfulness to see his own fall.

Here also lies the limit of the answer the World is about to give: she is right when she says that wealth can build churches and feed the poor — no one, not even the holy Fathers, has ever denied that goods rightly used serve salvation. St. John Chrysostom himself urges the rich to make of their wealth nothing but a bridge toward almsgiving. But the very example she calls to her aid — the woman with the two coins (Mark 12:41-44; Luke 21:1-4) — exposes her without her realizing it: the Lord did not praise the sum, but the heart; the widow was praised because she gave all she had, not because she had little or much. The kingdom of heaven was not „cheap” for her — it cost her everything. The World turns a parable of self-emptying into an advertisement for wealth, when it speaks precisely of wealth’s renunciation.

St. Gregory the Theologian, meditating on Solomon’s fall, says that nothing is more dangerous than grace that rests upon itself, satisfied with the gifts received, no longer watchful. And Abba Dorotheos of Gaza calls this very self-assurance „the foundation of all the passions” — the one who believes himself strong no longer prays in fear, and so falls more deeply than the one who knows himself weak. Blessed Paul, whom the Wise Man cites, speaks of those enslaved to the belly and to earthly things: „whose end is destruction, whose god is their belly… who set their mind on earthly things” (Philippians 3:19) — not to condemn the body, but to show what happens when the heart shifts its center from God to delight, however justified that delight may seem.

So today’s word does not contradict yesterday’s, but deepens it: it is not wealth that builds up or brings down the soul, but watchfulness, or the lack of it. And the clearest sign of danger is not poverty of mind, but precisely the confidence that one is too wise, or too holy, ever to fall.

Gol ai ieşit din pîntecele maicii tale, gol vei și intra în pămînt

Înțeleptul: Și spune-mi, după moartea lor, dintr-atîta avere și comoară cîtă aveau ce-au luat și au dus cu ei?

Lumea: Află că s-au dus înveliți numai într-o bucată de pînză veche, ca și cum ar fi fost îmbrăcați în cămașă de mătase, aşezați în sicriu, ca și cum ar fi fost înveșmîntați în haină de purpură, și aruncați în groapă, ca și cum s-ar fi odihnit în palatele și curțile cele mari și fastuoase. Iar altceva nimic n-au luat să ducă cu ei, nici în sîn și nici în spate.

Lumea însăși rostește aici, fără să vrea, o mărturisire pe care Biserica o cîntă la fiecare înmormîntare: că omul se întoarce în pămîntul din care a fost luat, gol precum a venit. Dreptul Iov o spusese cu veacuri înainte de Cantemir: „Gol am ieșit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pămînt” (Iov 1:21). Nu este o vorbă de disperare, ci o judecată dreaptă asupra lucrurilor: tot ce omul adună — aur, moșii, dregătorii, faimă — rămîne la poarta mormîntului ca un oaspete căruia nu i se îngăduie să intre mai departe.

Observația Lumii merită luată în seamă tocmai pentru ironia ei: pînza veche e numită „mătase”, groapa e numită „palat”. Așa lucrează amăgirea ei în toată viața omului — îmbracă puținul și trecătorul în cuvinte mari, ca să pară mult și statornic. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că bogăția nu e rea în sine, dar cel ce se leagă de ea uită că e doar administrator, nu stăpîn, și că la ieșirea din lume dă socoteală cu mîinile goale de tot ce a strîns fără milă pentru altul. Sfîntul Vasile cel Mare, în omiliile sale către cei bogați, spune același lucru și mai aspru: hambarele pline nu merg cu tine în groapă, ci rămîn moștenire străinilor, iar sufletul pleacă sărac cum a venit.

Ecclesiastul confirmă aceeași lege: „Precum a ieșit din pîntecele maicii sale, gol se va întoarce, precum a venit, și nimic nu va lua din osteneala sa, ca să ducă în mîna sa” (Eccl. 5:15). Iar Apostolul Pavel o așază drept temelie a mulțumirii creștine: „Că nimic n-am adus în lume, arătat este că nici nu putem ceva scoate” (1 Timotei 6:7). Nu e o lege care înjosește pe om, ci una care îl eliberează: cel ce știe că nu ia nimic cu sine nu mai are pentru ce să se zbată fără măsură după cele ce trec, ci își poate îndrepta osteneala spre ceea ce singur rămîne al lui dincolo de moarte — faptele milei și curăția inimii.

Sfîntul Isaac Sirul spune că pomenirea morții este cea mai limpede oglindă a sufletului, pentru că în fața ei se vede adevărata măsură a lucrurilor: ce e vrednic de dorit și ce e doar vopsea pe un lucru care oricum se destramă. Cel ce ține mereu înaintea ochilor groapa în care va fi „aşezat ca într-un palat” nu se mai lasă amăgit de pînza veche pe care lumea o numește mătase.

Naked You Came Out of Your Mother’s Womb, and Naked You Shall Enter the Earth

The Wise Man: And tell me, after their death, of all that wealth and treasure, how much did they take and carry away with them?

The World: Know that they went away wrapped only in an old piece of cloth, as though clothed in a shirt of silk; laid in a coffin, as though robed in a garment of purple; and cast into a pit, as though resting in great and splendid palaces and courts. And nothing else did they take with them to carry, neither in their bosom nor on their back.

Without meaning to, the World here confesses what the Church sings at every funeral: that man returns to the earth from which he was taken, naked as he came. Righteous Job said the same centuries before Cantemir: „Naked I came out of my mother’s womb, and naked shall I return there” (Job 1:21). This is not a word of despair but a sober judgment on things: everything man gathers — gold, estates, offices, fame — stays at the gate of the grave like a guest who is not permitted to go any further.

The World’s own remark deserves attention precisely for its irony: the old cloth is called „silk,” the pit is called a „palace.” This is how her deception works throughout a man’s whole life — dressing up the little and the passing in grand words, so that it appears much and lasting. St. John Chrysostom says that wealth is not evil in itself, but the one who clings to it forgets that he is only a steward, not an owner, and that on leaving the world he gives account with empty hands for all he gathered without mercy toward others. St. Basil the Great, in his homilies to the rich, says the same thing even more sharply: full barns do not travel with you into the grave but remain an inheritance for strangers, while the soul departs as poor as it came.

Ecclesiastes confirms the same law: „As he came from his mother’s womb, naked shall he return, going as he came, and shall take nothing of his labor which he may carry in his hand” (Eccl. 5:15). And the Apostle Paul makes this the very foundation of Christian contentment: „For we brought nothing into this world, and it is certain we can carry nothing out” (1 Timothy 6:7). This is not a law that humiliates man but one that sets him free: the one who knows he will take nothing with him no longer needs to strive without measure after what passes away, but can turn his labor toward what alone remains truly his beyond death — deeds of mercy and purity of heart.

St. Isaac the Syrian says that the remembrance of death is the clearest mirror of the soul, for before it the true measure of things becomes visible: what is worth desiring, and what is merely paint on something that is unraveling regardless. The one who keeps always before his eyes the pit in which he will be „laid as in a palace” is no longer deceived by the old cloth that the world calls silk.

The Wise Man: Well, concerning their life and their wealth, you have told me the truth; but concerning their souls, how do you reckon them to be, and how do they fare in that world without end? Above all, I want you to answer me on this without lying.

The World: I will answer you now according to your own reckoning — that is, as you yourselves think — that the good are the heirs of paradise, and the wicked, of hell. Know then that, if this is so, more are found in hell than in paradise.

Here the World changes her tone. Until now she spoke like a trickster caught red-handed, forced to admit the emptiness of her own gifts. Now she speaks like a witness called to testify about something beyond her — and this is exactly why she asks for latitude: „according to your own reckoning,” that is, according to the faith of Christians, not according to any knowledge of her own about eternal things. This is a mark of Cantemir’s spiritual skill: the World can speak of paradise and hell only by borrowing the Church’s own language, for beyond death her voice holds no power at all.

Her harsh word — „more are found in hell than in paradise” — is nothing new to a reader of Scripture. The Lord Himself said: „Enter by the narrow gate; for wide is the gate and broad is the way that leads to destruction, and there are many who go in by it. Because narrow is the gate and difficult is the way which leads to life, and there are few who find it” (Matthew 7:13-14). A disciple asked Christ directly, „Lord, are there few who are saved?” and His answer was not a statistic but a command: „Strive to enter through the narrow gate” (Luke 13:23-24). The Lord’s word moves the question out of curiosity and into personal responsibility — not „how many are saved,” but „am I striving?”

St. John Chrysostom, commenting on this passage, says the same thing without softening it: many are called but few are chosen, not because God is sparing with mercy, but because man’s will is so easily seduced by what is broad and effortless. Yet he does not let the word fall into despair; he turns it toward watchfulness instead — the one who hears that many perish must not judge another, but examine himself, lest he too be found among the many.

St. Isaac the Syrian, for his part, sets beside this harsh word a hope no less true: God’s mercy overwhelms the sins of the whole world as a drop of water thrown into the sea, and He does not desire the death of the sinner, but that he turn and live (Ezekiel 33:11). The two words do not contradict one another: the narrowness of the gate shows man’s free responsibility, while the overwhelming of mercy shows the boundlessness of God, who waits at the gate until the very last hour. St. Silouan the Athonite carried this tension his whole life as a prayer: „Keep thy mind in hell, and despair not” — that is, take the World’s word with full seriousness, but do not let it extinguish your hope in Christ.

So today’s word from the World is not meant to terrify but to awaken. We are not asked to count those in hell, but to strive with ourselves, through repentance and watchfulness, not to be found among them.