Frate, omul nu spune „Te iubesc” din inimă, ci din ființă, căci inima se schimbă, se tulbură, se aprinde și se stinge, dar ființa stă înaintea lui Dumnezeu ca un copil care nu știe nimic, dar simte că este ținut.
Iubirea din liniște e frumoasă, dar iubirea din dezvăluire e adevărată, căci atunci când omul vede sălbăticia din sine, mizeria, patima, și totuși spune „Te iubesc, Doamne”, acel cuvânt nu vine din el, ci din locul unde Dumnezeu îl ține în existență.
Adu-ți aminte: nu cel ce simte mult iubește, ci cel ce rămâne în adevăr după ce a fost dezvelit. Căci iubirea ființială nu este emoție, nici putere, ci răspunsul smerit al omului care a văzut cât de puțin este și cât de mult îl poartă Dumnezeu.
