Introducere
Moartea, pentru mintea lumii acesteia, este sfârșit; pentru mintea Bisericii, este trecere. Cel pe care îl numim „adormit” nu a încetat să fie, ci a trecut din starea trupească în cea sufletească, așteptând ziua în care trupul și sufletul se vor uni iarăși, la învierea cea de obște. De aceea Biserica nu-l părăsește pe cel adormit în tăcere, ci veghează asupra lui în rugăciune, după cum și ucenicii vegheau lângă mormântul Domnului, așteptând a treia zi.
Privegherea nu este doar datină, ci mărturisire de credință: că moartea nu are ultimul cuvânt, că sufletul viază, și că dragostea dintre cei vii și cei adormiți nu se rupe, ci se preface în mijlocire.
Temeiuri scripturistice
Solomon zice: „Și se va întoarce țărâna în pământ, cum a fost, iar duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12:7). Iată dovadă că omul nu se destramă cu totul, ci numai trupul se întoarce la cele din care a fost luat, iar sufletul, nemuritor fiind, merge înaintea lui Dumnezeu.
Iar Apostolul Pavel, mângâind pe cei ce plâng, scrie: „nu voim să fiți în neștiință despre cei adormiți, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde” (1 Tes. 4:13). Nu oprește plânsul, ci oprește deznădejdea; căci una este întristarea celui ce nădăjduiește în înviere, și alta este a celui ce nu cunoaște pe Hristos.
David, la rândul său, cere pentru sufletul său: „Să nu intri la judecată cu robul Tău” (Ps. 142:2), arătând că sufletul, după despărțirea de trup, stă înaintea judecății celei drepte, și are nevoie de milă.
Mărturia Sfinților Părinți
Sfântul Ioan Gură de Aur învață că cei vii pot aduce folos celor adormiți prin rugăciune, prin milostenie și mai ales prin Sfânta Liturghie, căci dragostea nu cunoaște hotarul morții. El zice, tâlcuind pe Apostolul, că nu în zadar s-a rânduit de Apostoli pomenirea celor adormiți la dumnezeieștile Taine, știind că multă folosință și mult ajutor le vine acestora.
Sfântul Vasile cel Mare, în rânduielile sale, arată că Biserica se roagă pentru toți cei adormiți întru dreapta credință, nu ca și cum rugăciunea ar sili judecata lui Dumnezeu, ci fiindcă mila Lui primește mijlocirea celor vii pentru cei ce nu se mai pot ruga singuri.
Iar Sfântul Efrem Sirul, plângând asupra morții, cheamă pe cei vii să nu se teamă a se ruga pentru cei adormiți, căci, zice el, sufletul are trebuință de rugăciune, precum trupul cel bolnav are trebuință de doctorie.
Semnificația teologică a privegherii
De ce veghează Biserica asupra celui adormit, în loc să-l încredințeze de îndată pământului?
Întâi, pentru că moartea, pentru creștin, nu este stingere, ci somn — de aceea îl și numim „adormit”. Precum cel ce doarme nu este părăsit de cei din casă, ci este vegheat până la trezire, așa și cel adormit întru Domnul este vegheat de Biserică până la ziua învierii.
Al doilea, privegherea este chip al luptei duhovnicești pe care sufletul o poartă în ceasurile de după despărțirea de trup. Biserica, cunoscând că sufletul se înfățișează judecății particulare, veghează în rugăciune, cerând mila lui Dumnezeu, așa cum poporul lui Israel veghea și postea pentru cei aflați în primejdie.
Al treilea, privegherea este mărturisire a comuniunii care nu se rupe prin moarte. Trupul lui Hristos, Biserica, cuprinde deopotrivă pe cei vii și pe cei adormiți; și după cum mădularele unui trup nu se despart unele de altele prin somnul unuia dintre ele, așa nici cei adormiți nu se despart de comuniunea celor vii, ci rămân uniți prin rugăciune și prin nădejdea învierii.
Rânduiala și simbolurile privegherii
Citirea Psaltirii lângă cel adormit nu este datină deșartă, ci hrană dată sufletului celui ce a plecat, căci cuvântul lui David, plin fiind de pocăință și de nădejde, mijlocește pentru cel ce nu mai poate grăi singur înaintea lui Dumnezeu.
Lumânarea aprinsă lângă trup mărturisește că cel adormit nu a intrat în întuneric, ci în lumina lui Hristos, Care a zis: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12). Tămâia, ridicându-se în văzduh, închipuiește rugăciunea care se înalță la Dumnezeu pentru sufletul celui plecat, după cuvântul psalmistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140:2).
Privegherea de toată noaptea, atunci când rânduiala o îngăduie, nu este numai chip de cinstire, ci luptă a celor vii alături de cel adormit, ca și cum l-ar însoți în cea din urmă călătorie cu rugăciunea neîncetată, așa cum ucenicii ar fi trebuit să vegheze cu Hristos în Ghetsimani, dar au adormit; Biserica, în schimb, nu doarme, ci veghează.
Folosul pentru cei vii
Privegherea nu aduce folos numai celui adormit, ci și celor vii, căci îi întoarce de la deșertăciunea grijilor celor trecătoare la aducerea aminte de moarte, care este începutul înțelepciunii. Cel ce veghează lângă trupul neînsuflețit al fratelui său își vede și pe sine în oglinda aceluia, și se smerește, și se roagă, și se pregătește pentru propria sa trecere.
Încheiere
Așadar, privegherea celui adormit este taină de dragoste și de credință: dragoste, care nu se stinge cu moartea trupului; credință, că sufletul viază înaintea lui Dumnezeu și așteaptă ziua învierii celei de obște. Biserica veghează, se roagă și cântă, nu pentru cel ce nu mai este, ci pentru cel ce este viu întru Domnul, arătând tuturor că moartea, pentru cel credincios, nu este noapte fără de sfârșit, ci prag către ziua cea neînserată a Împărăției.
„Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11:25).
Veșnica lor pomenire!
