Ai simțit bine, frate/soră întru Hristos, duhul acestei rătăciri, căci Duhul lui Dumnezeu dă dreaptă socoteală chiar și celui neînvățat în cărți, dacă inima lui rămâne trează. Ceea ce lumea de azi numește „terapie de eliberare demonică” sau „ministere de deliverance” — practicate uneori chiar în cadre ce se numesc pe sine „religioase”, exploatând frica și vinovăția celui suferind — nu este altceva decât vechea stăpânire a fricii asupra sufletului slăbit, îmbrăcată acum în haina respectabilă a luptei duhovnicești. Numele s-a schimbat, dar lucrarea dinăuntru a rămas aceeași — căci trebuie spus limpede că nu despre lucrarea rânduită de Biserică, prin preot hirotonit, sub ascultare și cu smerenie, vorbim aici, ci despre chipul ei stricat, luat cu de-a sila de cel nechemat.
Cum lucrează de fapt această amăgire
Să nu ne oprim la o simplă osândire, ci să arătăm limpede chipul acestei rătăciri, ca cel neștiutor s-o recunoască atunci când o va întâlni.
Cel ce se numește „eliberator” sau „luptător duhovnicesc” nu așteaptă, de cele mai multe ori, nicio hirotonie, nicio ascultare de un episcop, nicio rânduială a Bisericii — își ia singur dregătoria, sau o primește de la o adunare ce se hrănește cu propria ei rătăcire. El caută în orice suferință semnul unui duh necurat: o boală nevindecată, o patimă neînfrântă, o durere sufletească veche sunt numite pe loc „lucrare demonică”, fără cercetare, fără vreme de rugăciune și de post, fără sfatul unui duhovnic încercat. Ședința se ține adesea în public, cu strigăte și tremurări puse înainte drept dovadă a „luptei”, iar cel suferind e făcut să creadă că orice suferință a lui vine de la un duh străin, niciodată de la propria patimă sau de la lipsa pocăinței.
Se cere apoi mărturisirea, în fața mulțimii, a păcatelor celor mai ascunse — nu spre iertare sacramentală, ci spre a hrăni frica: „dacă nu mărturisești tot, duhul rămâne”. Cel ce nu simte „eliberarea” așteptată e învinuit că n-a avut destulă credință sau că ascunde încă un păcat nemărturisit — o vină dublă, pusă pe umerii celui deja zdrobit de suferință. Iar plata cerută pentru asemenea „ședințe” sau întoarcerea repetată la același „eliberator” arată limpede că nu mântuirea sufletului e țelul, ci ținerea în frică și în dependență a celui înșelat.
Întâia amăgire: lucrarea fără trimitere și fără ascultare
Chiar și ucenicii Domnului, aflând că un om scotea demoni în Numele lui Iisus fără să-i urmeze pe ei, au vrut să-l oprească — dar Domnul a răspuns cu blândețe: „Nu-l opriți… cel ce nu e împotriva noastră, pentru noi este” (Marcu 9:39-40). Totuși, Faptele Apostolilor ne arată și fața cealaltă: fiii lui Sceva, preot iudeu, au încercat să scoată demoni chemând „pe Iisus, pe Care-L propovăduiește Pavel”, fără să aibă ei înșiși legătură vie cu Hristos — iar duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Iisus Îl cunosc și pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți?” și s-a aruncat asupra lor, rănindu-i (Fapte 19:13-16). Cel ce se apropie de lupta cu duhurile fără curăție de viață, fără ascultare de Biserică, fără smerenie, se expune primejdiei, nu izbăvirii — iar cel pe care pretinde că-l vindecă e pus în aceeași primejdie, laolaltă cu el.
A doua amăgire: frica pusă în locul pocăinței smerite
Biserica a rânduit rugăciuni de exorcizare — Molitfele Sfântului Vasile cel Mare — dar acestea se citesc de preot, cu smerenie și cu îndelungă-răbdare, nu ca spectacol, nu ca dovadă de putere personală, nu cu grabă și cu strigăte. Sfântul Ioan Casian scrie limpede că adevărata luptă cu duhurile răutății se dă mai întâi prin smerenie și prin cunoașterea propriei neputințe, iar cel ce se crede tare împotriva demonilor prin sine însuși, fără har, cade adesea el însuși pradă mândriei — care e ușa cea mai largă a înșelării.
Sfântul Ioan Scărarul ne învață că frica lipsită de nădejde nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmașul care se folosește tocmai de teroare spre a împiedica sufletul să se apropie de Hristos cu încredere de fiu, nu de rob înfricoșat.
A treia amăgire: vinovăția fără iertare
Cea mai adâncă rană a acestei practici stricate este că lasă pe cel suferind într-o stare de vinovăție fără de sfârșit — căci dacă „eliberarea” nu vine, vina cade mereu pe el, niciodată pe lipsa de rânduială a celui ce-l „slujește”. Dar Hristos n-a venit să lege sufletele cu frică nesfârșită, ci să le dezlege: „Duhul Domnului este peste Mine… ca să vestesc robilor de război slobozire” (Luca 4:18). Unde e frică fără sfârșit și vinovăție fără iertare, acolo lucrarea nu poate fi a lui Hristos, oricâte cuvinte sfinte ar purta pe buze.
Ce ne rămâne
Celui tulburat de o asemenea suferință nu-i trebuie multă vorbă, ci un pas simplu: să meargă la duhovnicul rânduit de Biserică, sub ascultare și cu îndelungă-răbdare, nu la un „eliberator” fără trimitere; să se ferească de orice practică ce se ține în public, cu presiune și cu grabă; să-și amintească faptul că adevărata luptă duhovnicească se dă prin post, rugăciune și Sfintele Taine, în vreme îndelungată, nu într-o singură ședință plătită, sub lumina reflectoarelor.
„Deci supuneți-vă lui Dumnezeu; împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi” (Iacov 4:7-8) — iar apropierea aceasta se face cu smerenie, îndelungă-răbdare și ascultare, nu cu frică stârnită de cel ce se folosește de suferința altuia spre propria lui înălțare.
