Am mers la țară să culeg vișine, și Domnul mi-a arătat o pildă fără cuvinte, doar prin crengi și rod.
Am văzut cum ramurile, încărcate de mult rod, s-au aplecat până la pământ, sprijinindu-se de el. Nu s-au frânt sub greutate — s-au smerit. Iar când am cules rodul, ramurile s-au ridicat singure, ușurate, înălțate la loc de mâna care le-a purtat greutatea.
Așa este și cu omul, m-am gândit culegând. Greutățile vieții sunt rodul nostru — nu semn al pedepsei, ci al roadelor pe care le purtăm, fie ele dureri, ispite, încercări. Cu cât rodul e mai mult, cu atât mai aproape de pământ ne apleacă, adică mai aproape de smerenie.
Dar smerenia nu e încetarea luptei, ci schimbarea ei: nu mai luptăm împotriva greutății, cârtind sau cerând să fie luată mai devreme, ci luptăm să rămânem întregi sub ea, fără să ne frângem — nici în deznădejde, nici în mândrie. Ramura vie se apleacă, dar nu se rupe; doar cea uscată, moartă, se frânge la aceeași apăsare.
Și așteptăm, cu nădejde, nu pasiv, ci cu credincioșie, ca cel plecat până la pământ — până când va veni mâna Domnului să culeagă rodul și să ne ridice, așa cum culegătorul ridică ramura ușurată de povară.
Căci Însuși Mântuitorul ne spune: “Cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14, 11).
Vișinul acesta din livadă nu a citit Evanghelia, dar a trăit-o în lemnul lui — s-a plecat sub rod, a răbdat, și a fost ridicat. Doar noi, oamenii, avem nevoie de cuvinte ca să înțelegem ce pomul știe din fire.
