Zis-a ucenicul către avva: “Părinte, prietenii mei mă întreabă adesea de sunt bine, iar eu nu știu ce să le răspund. Căci de mă întreabă de trup, sunt sănătos; de mă întreabă de zilele mele, sunt liniștite. Dar eu nu la acestea cuget când aud întrebarea, ci la altceva ce nu pot să le spun cu vorbe potrivite. Învață-mă, părinte, ce să le răspund.”
Zis-a avva: “Spune-mi, fiule, la ce cugeti tu când te întreabă?”
Zis-a ucenicul: “Cuget dacă sunt mai aproape de Hristos ori mai departe de El decât ieri. Căci aceasta socotesc a fi binele cel adevărat, iar nu tihna trupului, nici lipsa de necazuri.”
Zis-a avva: “Bine ai cugetat, fiule, dar nu bine ai tăcut. Căci unirea cu Hristos nu e loc în care intri o dată și rămâi, ci cale pe care mergi cât ești viu, urcând ori coborând după fiecare gând, faptă și clipă. Și pentru aceasta nu poți spune ‘sunt bine’ cu încredințare deplină, căci nu știi ce va aduce ceasul de acum înainte, nici cum vei sfârși drumul.”
Zis-a iarăși ucenicul: “Deci, părinte, cum să le răspund, ca să nu-i mint, dar nici să nu-i încarc cu tăcerea mea cea nedeslușită?”
Zis-a avva: “Spune-le așa: ‘Sunt bine în măsura în care sunt aproape de Hristos, dar aceasta se va ști deplin abia la sfârșitul meu, căci veșnicia nu-i loc în care ajungi, ci unire care crește ori se subțiază în tot ceasul.’ Și de te vor întreba mai mult, spune-le că binele tău nu atârnă de zilele line, ci de apropierea de Domnul, care singură rămâne după ce toate celelalte trec.”
Și a adăugat avva: “Iar de nu te vor înțelege nici așa, nu te mâhni, fiule, căci nici cuvântul cel mai limpede nu poate da altuia ceea ce numai trăirea singură îl învață.”
