Liniștea inimii nu se naște din lipsa încercărilor, ci din prezența lui Dumnezeu.
Marea este liniștită la adâncime chiar și atunci când la suprafață valurile se lovesc unele de altele. Tot astfel, sufletul care își coboară mintea în inimă și Îl cheamă pe Domnul poate păstra pacea chiar în mijlocul tulburării. Nu împrejurările îi dau liniștea, ci încrederea că Dumnezeu nu-l părăsește.
Omul care își lasă inima stăpânită de fiecare veste, de fiecare cuvânt și de fiecare teamă ajunge rob al schimbării neîncetate. Dar cel ce își întemeiază nădejdea în Dumnezeu nu mai este purtat de orice vânt. El învață să aștepte, să se roage și să lase în mâinile Domnului ceea ce nu poate purta singur.
Liniștea nu înseamnă nepăsare. Ea este rodul unei inimi care și-a pus povara la picioarele lui Hristos. Într-o astfel de inimă, rugăciunea respiră firesc, iar pacea devine mai puternică decât frica.
Nu căuta o viață fără furtuni. Caută o inimă în care Hristos să doarmă fără să fie alungat de zgomotul grijilor. Atunci, la vremea Sa, El Se va ridica și va spune mării sufletului tău: „Taci! Liniștește-te!”
„Pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu.” (Ioan 14:27)
