Țapul ispășitor al virtuții. Când un om face tot ce poate mai bine, cei care îi vor binele, dar nu sunt în stare să-l aprecieze cu adevărat, caută degrabă un țap ispășitor pe care să-l jertfească, crezând că este țapul ispășitor al păcatului — dar el este, de fapt, țapul ispășitor al virtuții. Nietzsche
Țapul ispășitor al virtuții
Chiar și un gânditor străin de Biserică a văzut, prin lumina firii, un adevăr pe care Părinții l-au cunoscut de mult: că binele neînțeles stârnește în inima omului o tulburare mai mare decât răul vădit. Căci pe cel rău îl osândești lesne și treci mai departe, dar cel ce face binele într-un chip pe care tu nu-l poți ajunge te pune înaintea unei alegeri: ori te ridici spre el, ori îl tragi în jos, spre neputința ta. Iar inima neîntărită în smerenie alege aproape totdeauna a doua cale.
De aici se naște ceea ce am putea numi, cu îngăduință, „țapul ispășitor al virtuții”: cel ce nu poate răbda să vadă o faptă bună pe care n-o poate tălmăci printr-o pricină ascunsă și rea are nevoie să-i afle o vină. Are nevoie ca binele acela să fie, în taină, un păcat — mândrie, făţărnicie, interes — pentru ca inima lui să nu fie silită să-și mărturisească propria sărăcie.
Sfinții Părinți numesc acest lucru cu numele lui adevărat: invidie. Iar invidia, fiindcă e urâtă chiar și de cel care o poartă, își caută o haină morală ca să nu se mai recunoască pe sine. “Nu-l osândesc pentru că sunt mic înaintea lui, ci pentru că a greșit cu ceva” — și acel ceva e ticluit, ori umflat peste măsură, ori smuls din înțelesul lui adevărat, numai ca cel ce osândește să nu fie silit a-și vedea propria neputință.
Aici se oprește, însă, înțelepciunea cea din afară: ea vede rana, dar nu cunoaște leacul. Cel ajuns țap ispășitor al propriei virtuți rămâne, pentru lumea aceasta, doar cu nedreptatea pe care a suferit-o — fără mângâiere, fără cale mai departe. Iar Biserica, care a văzut acest drum bătătorit chiar de Domnul Hristos, adaugă ceea ce lipsea: nu intra în judecata celui ce te osândește pe nedrept, căci n-ai să afli acolo dreptate, ci doar oglinda propriei lui neputințe. Nu te apăra cu tulburare, căutând să întorci mintea celui ce oricum nu voiește să vadă. Dar nici nu-ți opri lucrarea cea bună de teama unei noi osânde, căci aceasta ar însemna să lași pe altul, care nu te-a priceput, să hotărască în locul tău ce este virtutea. Rabdă și mergi înainte, nu din îndărătnicie, ci fiindcă fapta ta bună nu și-a pierdut nimic din prețul ei doar pentru că ochii altuia n-au putut s-o vadă.
