Recitativ. Odinioară recitativul era sec, dar acum trăim în epoca recitativului umed. A căzut în apă, iar valurile îl poartă încotro voiesc ele. Nietzsche
Recitativul umed
“Odinioară recitativul era sec, dar acum trăim în epoca recitativului umed. A căzut în apă, iar valurile îl poartă încotro voiesc ele.” (Nietzsche)
Este o imagine care taie adânc, deși vine dintr-o gură străină de Biserică. Recitativul sec era cuvântul rostit cu fermitate, cu o măsură a lui, cu un contur care nu se lăsa purtat de nimic din afară. Recitativul umed este cuvântul care a pierdut acest contur, s-a înmuiat, s-a lăsat cufundat, și de atunci nu mai merge unde vrea el, ci unde îl duc valurile.
Nu e greu să recunoaștem în asta boala vremii noastre. Trăim într-un veac al vorbirii umede: cuvântul nu mai are greutate proprie, ci se lasă purtat de curentul zilei — de opinia care bate mai tare azi, de sentimentul care se cere validat, de mulțimea care aplaudă. Adevărul nu se mai spune pentru că este adevărat, ci pentru că e primit bine. Și, din păcate, această boală n-a rămas la ușa Bisericii — a intrat și în amvon, și în duhovnicie, și în viața fiecăruia dintre noi, ori de câte ori spunem ce se așteaptă să auzim, nu ce este.
Domnul a vorbit despre aceeași primejdie, dar cu o altă imagine, tot cu apă: “Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept, care a zidit casa lui pe piatră. Și a căzut ploaia, și au venit râurile, și au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe piatră. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le împlinește asemăna-se-va bărbatului nechibzuit, care și-a zidit casa pe nisip…” (Matei 7, 24-27).
Iată deosebirea: nu dacă vin apele — ele vin peste toți, drepți și nedrepți deopotrivă —, ci pe ce este întemeiat cuvântul înainte de a veni apele. Recitativul sec al lui Nietzsche nu era altceva decât cuvântul zidit pe stâncă: rostit dintr-un temei care nu se clatină, oricâte valuri ar veni asupra lui. Recitativul umed e casa de nisip: n-a avut niciodată o temelie proprie, așa că, la cea dintâi undă, se lasă dus.
Sfinții Părinți au numit lucrul acesta cu alt nume: statornicie, sau, în limbajul ascetic, nerătăcirea gândului. Cel care nu are un centru înlăuntrul lui — Hristos, Cuvântul cel dintâi și cel din urmă, temeiul care nu se clatină — ajunge negreșit purtat de orice gând, de orice patimă, de orice glas mai tare al lumii.
De aceea Scriptura spune despre Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de toate cuvintele omenești care se scurg ca apa: “Iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 8).
Întrebarea pe care ne-o lasă, fără să vrea, filosoful acesta străin este, așadar, una foarte a noastră: cuvântul nostru — cel pe care-l rostim în fiecare zi — mai are astăzi un temei propriu, sau a căzut de mult în apă, purtat încotro voiesc valurile?
