Cel ce Îl caută pe Dumnezeu numai atunci când simte bucurie în rugăciune nu L-a învățat încă pe Dumnezeu, ci mângâierile Lui.
La începutul vieții duhovnicești, Domnul îngăduie adesea sufletului să guste din dulceața harului, pentru a-l întări și a-i aprinde dorul după El. Dar, la vremea potrivită, ascunde această mângâiere, nu din lipsă de iubire, ci pentru ca omul să învețe să-L iubească pe Dătător mai mult decât darurile Sale.
Iubirea adevărată rămâne statornică și atunci când nu simte nimic. Ea se roagă fără desfătare, ascultă fără răsplată și rabdă fără să ceară semne. În această credincioșie tăcută, inima se curăță de iubirea de sine și începe să-L dorească pe Dumnezeu pentru El Însuși.
Nu măsura rugăciunea după lacrimi, nici credința după simțiri. Harul nu este mai puțin prezent atunci când este nevăzut. Așa cum rădăcinile cresc în întunericul pământului, tot astfel sufletul crește adesea cel mai mult în vremurile în care i se pare că nu se întâmplă nimic.
Caută-L pe Dumnezeu, nu ceea ce primești de la El. Atunci, chiar și tăcerea Lui va deveni pentru tine un cuvânt al iubirii.
„Pe Tine Te caută sufletul meu; după Tine tânjește trupul meu.” (Psalmul 62:1 LXX / Psalmul 63:1 MT)
