Un erou imposibil din lipsă de culoare. Poeții și artiștii tipici ai epocii noastre îndrăgesc să-și compună tablourile pe un fundal de roșu, verde, gri și auriu sclipitor, pe fundalul unei senzualități nervoase – o stare bine înțeleasă de copiii acestui veac. Neajunsul apare atunci când nu privim aceste tablouri cu ochii veacului nostru. Atunci vedem că marile figuri zugrăvite de acești artiști au ceva șovăielnic, tremurător și amețitor în ele, și, prin urmare, nu le atribuim fapte eroice, ci cel mult fapte pseudo-eroice, ifose lăudăroase. Nietzsche
Eroul pe care veacul nu-l mai poate vedea
Veacul nostru pictează eroi în culori neliniștite — roșu aprins, verde obosit, gri tulbure, aur sclipitor. Culori ale unui suflet care nu mai are rădăcină, ci doar vibrație. Nietzsche a văzut bine: chipurile mari ale epocii nu stau, ci tremură. Nu sunt eroi, ci reflexe ale unei măreții închipuite. Dar ceea ce Nietzsche numește „pseudo-eroism” nu este o simplă greșeală artistică. Este simptomul unei lumi care a pierdut lumina.
Lumina care nu tremură
Sfinții Părinți știau că nu există decât o singură culoare care nu se stinge: lumina lui Hristos.
„Eu sunt Lumina lumii.” (Ioan 8:12). Tot ce se pictează în afara acestei lumini, oricât de intens ar fi, rămâne fără temei. E ca un chip desenat pe apă: frumos o clipă, apoi sfâșiat de propria instabilitate.
Icoana nu tremură.
Chipul sfântului nu amețește privirea. Pentru că nu e pictat din patimă, ci din curăție.
Eroismul care nu se vede
Nietzsche a numit „ifose lăudăroase” ceea ce Scriptura numește slavă deșartă.
Eroul lumii este cel care strălucește o clipă și se stinge repede. Eroul lui Dumnezeu este cel care nu strălucește deloc — și tocmai de aceea rămâne.
Eroismul adevărat nu are culori tari. Are tăcere. În răbdarea mucenicului care nu se apără. În postul pe care nu-l știe nimeni. În iertarea dată fără martori.
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate.” (Matei 5:10)
Acolo se naște eroul pe care veacul nu-l poate picta, pentru că veacul nu mai poate vedea smerenia.
Boala lui Nietzsche, leacul Evangheliei
Nietzsche a diagnosticat corect: lumea nu mai poate zugrăvi măreția, pentru că nu mai are măreție în inimă. Dar Evanghelia merge mai adânc: nu lipsa culorilor e problema, ci lipsa sfințeniei. Veacul nu poate picta eroi pentru că nu mai are eroi. Și nu mai are eroi pentru că nu mai are lumină.
Lumina nu se învață, lumina se primește.
„Privind slava Domnului, ne prefacem în același chip.” (2 Corinteni 3:18)
Eroul fără culoare nu este o figură artistică, ci o chemare, să ieșim din tremurul veacului și să intrăm în statornicia luminii. Nu roșu, nu aur, nu verde, ci lumina care nu se clatină.
Lumina Celui ce nu se schimbă.
