„Doamne ajută la iubirea care doare, ca aia e iubirea care mântuiește!”
Sunt două iubiri care poartă același nume și nu se aseamănă la nimic altceva. Una caută să se odihnească, cealaltă caută să se răstignească. Una vrea să primească, cealaltă vrea doar să dea, chiar și atunci când n-are ce să mai dea decât durerea ei. Lumea aceasta cunoaște bine pe cea dintâi. O cântă în toate cântecele ei, o zugrăvește dulce și ușoară, o făgăduiește fără cruce. Dar iubirea aceea nu mântuiește pe nimeni, pentru că nu costă nimic. Iar ce nu costă nimic, nu poate răscumpăra nimic.
Iubirea care mântuiește este cealaltă. Este iubirea care doare, pentru că a iubi cu adevărat înseamnă a purta pe celălalt înăuntrul tău, cu tot ce e greu în el, cu neputințele lui, cu răutatea lui uneori, cu tăcerile lui care te rănesc. Hristos ne-a arătat-o pe cruce, nu în cuvinte: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Nu a spus-o doar, a făcut-o. Iubirea Lui pentru noi nu a fost o simțire caldă, ci o rană primită de bunăvoie, o moarte primită pentru viața altuia. Așa arată, la capătul ei, orice iubire adevărată: o cruce mică, purtată în tăcere, pentru cel pe care-l iubești.
Sfântul Apostol Pavel descrie iubirea aceasta cu blândețe, dar noi uităm cât de aspră e, de fapt, rânduiala ei: „dragostea rabdă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:7). Nu se spune că dragostea evită suferința. Se spune că o suferă. Cel care iubește cu adevărat pe soțul, pe copilul, pe părintele, pe prietenul său, nu iubește doar bucuriile aduse de ei, ci le poartă și rănile, și neputințele, și, uneori, chiar nerecunoștința lor. Iar în purtarea aceasta stă mântuirea, pentru că acolo, în durerea primită pentru altul, mintea noastră iese din sine și se apropie de chipul lui Hristos.
Sfântul Isaac Sirul spunea că inima milostivă este cea care „arde de dragoste pentru toată zidirea” și că această ardere nu poate fi fără durere, pentru cel ce iubește simte în trupul său durerea tuturor. Nu e o iubire care se ferește de rană — e o iubire care primește rana altuia ca pe a ei. Așa a iubit Hristos: „El a purtat neputințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra Sa” (Isaia 53:4). Iubirea mântuitoare nu ocolește durerea celuilalt, ci o ia asupra ei.
De aceea gândul acesta e o rugăciune bine țintită: „Doamne, ajută la iubirea care doare.” Pentru că firea noastră căzută fuge de orice durere, chiar și de cea îngăduită pentru mântuirea altuia. Vrem să iubim ușor, fără cruce, fără noapte, fără răbdare. Și de aceea avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu tocmai aici — nu ca să scăpăm de durerea iubirii, ci ca să avem puterea s-o purtăm până la capăt, fără să fugim, fără să ne închidem inima, fără s-o transformăm în amărăciune sau în judecată.
Cine a iubit vreodată cu adevărat un om greu de iubit — un bolnav, un vrăjmaș, un fiu risipitor, un suflet întunecat — știe că acolo, în durerea aceea primită și dusă mai departe fără să se stingă, se lucrează ceva ce nu se poate lucra altfel: se lucrează asemănarea cu Hristos. Nu iubirea care simte bine, ci iubirea care rabdă rău și rămâne, aceea zidește sufletul. Aceea mântuiește, pentru că îl scoate pe om din sine și-l duce, prin rană, la Cel Răstignit.
Așa să ne fie și nouă iubirea: nu una care se ferește de spini, ci una care-i primește, ca să înflorească, la vremea ei, în cea mai frumoasă floare — învierea celui pentru care am răbdat.
