Mișcările firii sunt trei: spre Dumnezeu, spre sine, spre lume. În starea inițială, toate trei erau luminoase: mișcarea spre Dumnezeu era ascensiune, mișcarea spre sine era cunoaștere, mișcarea spre lume era slujire. După cădere, ordinea se rupe: mișcarea spre Dumnezeu se stinge, mișcarea spre sine se întunecă, mișcarea spre lume se dezlănțuie. Omul nu mai urcă, ci se închide; nu se mai cunoaște, ci se confundă; nu mai slujește, ci consumă. Sfântul Maxim arată că firea nu se mișcă singură, ci este mișcată: în starea căzută, mișcările nu mai sunt raționale, ci impulsive. Mișcarea spre Dumnezeu devine frică, mișcarea spre sine devine egoism, mișcarea spre lume devine patimă. Omul nu mai trăiește vertical, ci centrifugal: se împrăștie în dorințe, reacții, plăceri, temeri. Firea nu se degradează prin păcat, ci prin pierderea direcției. Când mișcarea spre Dumnezeu dispare, celelalte două se dezorientează și devin mecanisme de supraviețuire. Omul nu mai este persoană, ci nod de impulsuri. Vindecarea nu înseamnă oprirea mișcărilor, ci reașezarea lor: spre Dumnezeu prin ascultare, spre sine prin luminare, spre lume prin iubire. Mișcările firii nu sunt problema; direcția lor este. Căderea este mișcare fără Dumnezeu. Ridicarea este mișcare înapoi spre Dumnezeu. Tot restul sunt detalii.
Mișcările firii
Publicat
