Situația oamenilor din ziua de azi este una formală, adică se limitează la un tipic, să facă pravila, slujba și celelalte, așa cum este tradiția tipiconală și cum este și uniforma pe care o purtăm în afară. Dincolo de acestea, nu mai purtăm grijă, nu ne mai pasă de lăuntrul sufletului, care este cel mai de preț, unde se constituie tot sufletul, unde se unește materialul cu nematerialul, unde se leagă și se unește omul cu Dumnezeu, după cât este îngăduit firii noastre pământești!
Trăim într-o vreme a formelor împlinite și a duhului adormit. Facem pravila, mergem la slujbă, purtăm portul care ne arată cine suntem — și în toate acestea, la o primă privire, nu greșim nimic. Rânduiala este dreaptă, tipicul este sfânt, tradiția este adevărată. Dar rânduiala, oricât ar fi de bine păzită, poate deveni o haină pe un trup care nu mai simte frigul; o mișcare care se continuă chiar și atunci când ce era înăuntru s-a stins.
Domnul Însuși a rostit această judecată asupra celor ce păzeau Legea fără să-și fi predat inima: poporul Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (Matei 15:8). Nu spune că nu se închină, nu spune că nu jertfește, nu spune că nu ține sărbătorile — spune doar atât: inima este departe. Aceasta este boala tăcută a omului religios din toate veacurile, și cu atât mai mult a omului de azi: o evlavie care s-a mutat la suprafață și a uitat drumul spre adânc.
Pentru că omul nu e doar ce se vede din el. Este un afară, care se poate număra, îndrepta, disciplina — și este un lăuntru, unde nimic nu se numără, unde totul se cântărește altfel. Scriptura o spune limpede lui Samuel, când acesta căuta un rege după înfățișare: omul se uită la ceea ce este înaintea ochilor, dar Domnul se uită la inimă (1 Regi 16:7). Și tot acolo, în inimă, așază Mântuitorul locul rugăciunii adevărate, atunci când învață să intrăm în cămara noastră, să închidem ușa, și să ne rugăm Tatălui în ascuns (Matei 6:6) — nu pentru că locul din afară ar fi rău, ci pentru că există un „ascuns” pe care nicio ușă de lemn nu-l poate închide sau deschide: ascunsul inimii.
Locul unde se atinge materia de nematerial
Sfinții Părinți ai pustiei au numit acest loc cu multe nume — inimă, minte adâncă, chip al lui Dumnezeu din om — dar au vorbit mereu despre același lucru: o cămară lăuntrică unde omul se întâlnește cu Dumnezeu în chipul cel mai tainic.
Sfântul Macarie Egipteanul spune că inima este un vas neîncăpător la înfățișare, dar care cuprinde totul: acolo este Dumnezeu, acolo sunt îngerii, acolo este viața și împărăția, acolo este harul, dar tot acolo sunt și răutatea, și morțile, și căile care duc spre pierzare. Inima nu este doar sentiment — este câmpul de luptă și, deopotrivă, altarul întâlnirii.
Sfântul Isaac Sirul mergea și mai departe, numind coborârea în inimă drept singura cale spre liniștea adevărată: cel ce se cunoaște pe sine a aflat mai mult decât cel ce a văzut îngeri, spunea el, pentru că a aflat lucrul cel mai greu — pe Dumnezeu în sine însuși. Toată nevoința pustnicilor nu era altceva decât un efort de a scoate mintea din risipirea celor din afară și de a o coborî acolo unde ea a fost sădită de la început: în inimă, ca într-un altar.
Iar Sfântul Grigorie Palama, apărând rugăciunea isihaștilor, învăța că lucrarea minții nu este deplină cât timp rămâne împrăștiată prin simțuri, ci abia atunci se împlinește când mintea se întoarce și coboară în inima ei, locul din care S-a arătat purtător de trup Cel ce a zidit omul după chipul Său.
Ce lipsește, de fapt
Nu lipsa gesturilor apasă asupra noastră, ci lipsa coborârii. Nu lipsa rânduielii, ci lipsa locului unde rânduiala se aprinde. Nu lipsa cuvintelor, ci lipsa spațiului lăuntric în care cuvântul devine ființă, iar rugăciunea nu mai este rostire, ci prezență.
În inima omului se adună tot ce este viu, tot ce este rănit, tot ce este ascuns, tot ce este chemat. Acolo se strânge lumina și acolo se frânge întunericul; acolo se ridică dorul și acolo se coboară harul. Fericiți cei curați cu inima, spune Mântuitorul, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8) — nu cei desăvârșiți în forme, ci cei curați în adânc, pentru că acolo, și numai acolo, se poate vedea ceea ce ochiul trupesc nu ajunge.
David, cunoscând această taină și căderea ei, nu cerea de la Dumnezeu fapte mai multe, ci un lucru mai adânc: zidește întru mine inimă curată (Psalmul 50). Știa că rânduiala fără inimă zideşte pe nisip, și că adevărata înnoire a omului începe nu în ceea ce face, ci în ceea ce devine înlăuntrul său.
Coborârea
Și dacă omul îndrăznește să intre în acest adânc, chiar și pentru o clipă, atunci tot ce era gol se umple, tot ce era rece se încălzește, tot ce era rupt se leagă, tot ce era pierdut se regăsește. Acolo se unește cu Dumnezeu nu prin cuvinte, ci prin tăcerea care le covârșește; nu prin rânduială, ci prin lumina care o umple din interior; nu prin tradiție ca literă, ci prin izvorul viu din care tradiția însăși s-a născut.
Căci Împărăția lui Dumnezeu, spune Domnul, nu vine în chip văzut, nu este „iată, aici” sau „iată, acolo” — Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17:20-21). Nu afară, unde o putem arăta cu degetul; nu într-un loc anume, unde am putea călători să o găsim — ci înăuntru, unde nimeni nu poate ajunge în locul nostru, unde fiecare este chemat să coboare singur, purtat de har.
Acolo, în locul unde nu mai există suprafață, începe viața adevărată. Iar întâlnirea nu mai este un act, ci o stare; nu mai este o căutare, ci o aflare; nu mai este o rugăciune rostită, ci o prezență în care rămâi — atât cât este îngăduit firii noastre pământești să rămână în preajma focului care nu arde, ci luminează.
