Dacă disprețuiești pe aproapele tău, lucrezi păcatul iubirii de sine și al slavei deșarte!
Dacă disprețuiești pe aproapele tău, să știi că nu faci judecată dreaptă, ci lucrezi în taină păcatul iubirii de sine și al slavei deșarte. Căci disprețul nu se naște niciodată din adevăr, ci din trufia care se hrănește cu micșorarea celuilalt. Cel ce disprețuiește nu vede pe fratele său așa cum este, ci așa cum are nevoie să-l vadă pentru a se socoti pe sine mai sus. Iată taina ascunsă a acestei patimi: nu privirea spre celălalt o mișcă, ci privirea spre sine. Disprețul e o formă întoarsă a laudei de sine — nu mă înalț spunând cât sunt de bun, ci te cobor pe tine, ca prin scăderea ta să răsară, fără cuvinte, înălțimea mea.
De aceea Sfinții Părinți au numit slava deșartă patima‑cameleon, cea care ia chipul oricărei fapte, chiar și al smereniei prefăcute, chiar și al asprimii care se crede dreptate. Când disprețuiești, crezi că vezi limpede păcatul altuia; de fapt nu vezi decât icoana propriei tale trufii, pusă în locul feței lui.
Dar, pe lângă trufie, în dispreț se ascunde adesea și frica: frica de a fi văzut în propria sărăcie. De multe ori omul îl micșorează pe fratele său nu doar ca să se înalțe, ci și ca să-și ascundă goliciunea lăuntrică. Astfel, disprețul devine nu doar laudă de sine, ci și văl peste propria neputință.
Apostolul spune: „Dragostea nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale” (1 Corinteni 13). Disprețul e tocmai contrariul acestor cuvinte: e trufie îmbrăcată în judecată, necuviință îmbrăcată în discernământ, căutare a slavei proprii îmbrăcată în grijă pentru adevăr. Iar cel ce se socotește a fi ceva, neavând nimic, pe sine se amăgește, ne spune același Apostol (Galateni 6:3). Cine disprețuiește s-a amăgit deja: crede că are ceva ce celălalt n-are — o virtute, o dreptate, o înțelegere — și tocmai această credeală e amăgirea, pentru că tot ce are omul e dat, nimic nu-i este propriu.
Avva Dorotei asemăna lumea cu un cerc: Dumnezeu în mijloc, oamenii pe raze. Cu cât te apropii mai mult de centru, cu atât te apropii mai mult de ceilalți, oricât de departe ar sta ei de tine pe cercul lor. Disprețul face exact mișcarea inversă: te crezi mai aproape de centru tocmai pentru că te îndepărtezi de celălalt. Dar aceasta nu-i apropiere de Dumnezeu, ci e depărtare dublă — și de El, și de fratele tău — căci nu poți sui la Ziditor călcând pe chipul zidirii Lui.
Să nu uităm: cel disprețuit poartă și el chipul lui Dumnezeu, oricât de întunecat l-ar fi făcut păcatul lui. Disprețuindu-l, nu judeci o faptă — judeci un chip. Și cel ce judecă un chip își pune singur judecată asupra propriului chip, căci cu ce judecată judecăm, cu aceea vom fi judecați (Matei 7:2).
Leacul disprețului nu e efortul de a gândi bine despre celălalt, căci acesta rămâne tot la suprafață. Leacul e coborârea în sine, până la vederea propriei sărăcii. Cine se vede pe sine sărac nu mai are din ce să disprețuiască pe altul — n-are prisos de virtute din care să arunce spre celălalt umbra. Smerenia adevărată nu se luptă cu disprețul prin cuvinte bune, ci îl usucă la rădăcină, secând izvorul iubirii de sine și al slavei deșarte din care disprețul curge fără încetare.
Așadar, când simți în tine mișcarea disprețului spre aproapele, oprește-te și întreabă-te: ce anume din mine caută să se înalțe prin căderea lui și ce anume caută să se ascundă? Acolo, în acel răspuns, vei găsi nu pe fratele judecat, ci pe tine însuți, nevăzut și nemărturisit — iubirea de sine îmbrăcată în haina slavei deșarte, șezând la judecată acolo unde n-avea nicio treabă să șadă.
