Cel ce își vede propriile răni are puțin timp să numere rănile altora.
Judecata aproapelui se naște adesea din uitarea de sine. Când omul încetează să-și cerceteze propria inimă, începe să cerceteze viețile celorlalți. Vede cu ușurință greșeala fratelui său, dar trece cu vederea patimile care lucrează în el însuși.
Numai Dumnezeu cunoaște întreaga poveste a unui suflet. El vede luptele ascunse, lacrimile nevăzute, rănile pe care nimeni nu le știe și harul care lucrează în taină. Omul vede o clipă; Dumnezeu vede veșnicia. De aceea, judecata omului este aproape întotdeauna pripită.
Când ești ispitit să osândești, adu-ți aminte de propriile tale căderi și de răbdarea pe care Dumnezeu a avut-o cu tine. Milostivirea față de aproapele nu înseamnă că numești binele rău sau răul bine, ci că lași judecata inimii în mâinile Celui care cunoaște toate.
În loc să întrebi: „De ce este el așa?”, întreabă-te: „Cum pot să iubesc mai mult? Cum pot să mă rog mai curat?” Astfel, inima ta se va păzi de asprime și va învăța mila.
Cel care încetează să judece începe să vadă în fiecare om nu un vrăjmaș, ci un frate pentru care Hristos Și-a dat viața.
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” (Matei 7:1)
