„Sufletul este elementul duhovnicesc al existenței omului, care are minte și rațiune, și în acest fel omul poate intra în relație cu comunitatea, cu Dumnezeu și cu creația.”
Nimic nu este mai scump decât sufletul, pentru că nimic altceva din om nu are puterea de a se întâlni. Trupul atinge lumea, dar sufletul o cunoaște. Trupul stă lângă celălalt, dar sufletul intră în legătură cu el. Fără suflet, omul ar fi doar prezență fizică în mijlocul altor prezențe — dar cu suflet, omul devine capabil de comuniune: cu semenul, cu Dumnezeu, cu toată creația din jurul lui.
Sufletul poartă în sine mintea și rațiunea nu ca simple unelte de gândire, ci ca punți. Prin minte, omul iese din sine și înțelege pe altul; prin rațiune, el rânduiește ce a înțeles și-l poate împărtăși mai departe. Așa se explică de ce omul, singurul dintre făpturi, poate vorbi cu Dumnezeu, poate iubi pe aproapele nu doar din instinct, ci din alegere, și poate privi creația nu doar ca hrană sau adăpost, ci ca dar. Un animal simte lumea; omul, prin suflet, se raportează la ea.
Tocmai de aceea Părinții au numit sufletul suflarea lui Dumnezeu în om — nu o parte oarecare a firii, ci punctul din care omul este chip al lui Dumnezeu. Trupul se va întoarce în țărână, spun Scripturile, dar sufletul se întoarce la Cel ce l-a dat. Această întoarcere nu este doar despre moarte, ci despre destinație: sufletul este partea din om făcută pentru veșnicie, partea care nu se mulțumește niciodată deplin cu lucrurile trecătoare, pentru că a fost zidită pentru relație cu Cel netrecător.
De aceea grija cea mai mare a omului nu poate fi grija de trup, oricât ar fi ea de firească, ci grija de suflet — de mintea care se poate întuneca prin patimi, de rațiunea care se poate răstălmăci prin mândrie, de puterea de comuniune care se poate ofili prin ură sau nepăsare. Un suflet neîngrijit nu mai știe să se raporteze corect nici la Dumnezeu, nici la om, nici la lume: se închide, se izolează, se stinge încet, chiar dacă trupul rămâne viu.
Iată de ce Hristos întreabă: „Ce-i va folosi omului de ar câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” Lumea întreagă nu poate cumpăra înapoi puterea sufletului de a iubi, de a se ruga, de a se lega de altul cu adevărat. Sufletul rămâne, deci, elementul cel mai scump din om — nu pentru că este nevăzut sau misterios, ci pentru că este singurul loc din ființa noastră unde se poate întâmpla întâlnirea: cu semenul, cu creația, și, mai presus de toate, cu Dumnezeu.
