(scurtă meditație pornind de la o vorbă a soției mele)
Mi-a spus zilele trecute, în treacăt, despre cineva care mergea — „serios” — pe jos și pe bicicletă cu mâinile în buzunar. Și primul meu gând a fost să râd: „Serios?!” — pentru că același cuvânt, „serios”, poate fi și adverbul care întărește o afirmație („chiar așa mergea, cu tot dinadinsul”), și exclamația mirării care pune la îndoială ce tocmai ai auzit. Cuvântul se întoarce pe sine însuși — spui „serios” ca să adeverești ceva, și eu răspund tot cu „serios?” ca să mă mir de ea.
Dar dincolo de jocul de cuvinte, imaginea în sine mi-a rămas: un om care merge — și mai ales care pedalează — cu mâinile ascunse, fără nimic de care să se prindă. E o imagine a nesăbuinței, a nepăsării de sine, o formă de curaj care nu e curaj, ci lipsă de grijă față de primejdia reală din fața lui.
Și m-am gândit că exact pe drumul ăsta cad și mulți dintre noi, în viața duhovnicească — mergem „serios” (adică hotărât, sau cel puțin așa credem) pe calea îngustă, dar cu mâinile în buzunar: fără priveghere, fără luare-aminte, fără nimic de care să ne ținem atunci când vine ispita sau primejdia. Ne mișcăm prin viață cu o siguranță de sine care nu e smerenie, ci nepăsare mascată în seninătate.
Sfântul Apostol Pavel nu ne lasă loc de nepăsare: „cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2:12). Nu „cu mâinile în buzunar”, ci cu toată ființa încordată spre Dumnezeu. Iar Apostolul Petru adaugă imaginea trezviei ca pe o stare de luptător, nu de plimbăreț: „Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Și atunci, poate, singurul răspuns bun la propria noastră nepăsare e chiar mirarea care m-a prins pe mine ascultând vorba soției — un „Serios?!” adresat sieși, un moment de trezire scurtă, ca cel al oamenilor din ziua Cincizecimii, care „s-au umplut la inimă” auzind cuvântul lui Petru (Fapte 2:37). Poate că avem nevoie, din când în când, să ne mirăm serios de noi înșine — de cât de nepăsător mergem pe calea care cere, de fapt, toată luarea-aminte.
