Despre „națiunea de gânditori” (sau Despre gândirea proastă).
Elementele vagi, ezitante, premonitorii, elementare, intuitive — pentru care alegem nume obscure, fiindcă sunt lucruri obscure — care sunt atribuite naturii germane ar fi, dacă într‑adevăr mai există, o dovadă că cultura noastră a rămas cu câteva trepte în urmă și este încă învăluită de vraja și atmosfera Evului Mediu. Este adevărat că în această rămânere în urmă există anumite avantaje: prin aceste calități germanii (dacă, așa cum s‑a spus înainte, le mai posedă) ar avea capacitatea — pe care alte națiuni au pierdut‑o acum — de a face anumite lucruri și, mai ales, de a înțelege anumite lucruri. Mult, fără îndoială, se pierde dacă se pierde lipsa de simț — care este tocmai factorul comun al tuturor acelor calități. Totuși, și aici, nu există pierderi fără cele mai înalte câștiguri compensatorii, astfel încât nu rămâne niciun motiv de lamentație, cu condiția să nu dorim, asemenea copiilor și gurmanzilor, să ne bucurăm deodată de roadele tuturor anotimpurilor anului. — Nietzsche
Nietzsche numește aici acele însușiri — vagi, șovăielnice, intuitive, presimțitoare — pe care veacul lui le atribuia „firii germane” ca pe o rămășiță medievală, un semn de întârziere culturală. Și totuși el însuși recunoaște paradoxul: tocmai acest „lipsă de claritate” ascunde o capacitate pe care alte popoare, mai limpezi la minte, au pierdut-o deja — capacitatea de a înțelege anumite lucruri care scapă rațiunii ordonate. Pierderea acestei vagități ar fi o pierdere reală, spune el, dar și un câștig — pentru că nimeni nu poate gusta, ca un copil sau ca un lacom, roadele tuturor anotimpurilor deodată.
E o observație onestă din partea unui gânditor rareori onest cu creștinismul: că există o cunoaștere care nu vine pe calea silogismului, și că pierderea ei — chiar dacă adusă de progresul clarității — nu e simplă câștig curat.
Aici Sfinții Părinți au mers mult mai departe decât Nietzsche a bănuit. Ei au deosebit dintotdeauna două feluri de „neclaritate”: una căzută, ceață a minții întunecate de patimi și de trândăvie (acedia despre care vorbește Evagrie Ponticul), și alta — sfântă, „norul” în care Moise a intrat ca să-L vadă pe Dumnezeu (Ieșirea 20:21), „întunericul mai presus de lumină” despre care scrie Dionisie Areopagitul în Teologia mistică. Prima e sărăcie; a doua e o bogăție pe care mintea discursivă (dianoia) n-o poate cuprinde, dar pe care nous-ul — puterea noetică a sufletului — o atinge prin curăție și rugăciune.
Sfântul Isaac Sirul spune că, atunci când mintea trece dincolo de cugetările obișnuite, ea nu devine mai confuză, ci mai simplă — și această simplitate pare „vagă” doar celui care judecă totul după rigoarea rațiunii căzute. Sfântul Grigorie Palama va apăra același adevăr împotriva lui Varlaam: că lumina necreată nu e o iluzie a minților întunecate, ci o vedere care depășește categoriile logicii, fără să le contrazică.
Nietzsche are dreptate să spună că nu poți avea deodată roadele tuturor anotimpurilor — dar tocmai Eclesiastul o spusese cu mult înainte: „Toate au vreme, și fiecare lucru sub cer își are ceasul lui” (Eclesiastul 3:1). Nerăbdarea de a poseda tot dintr-o dată — fie claritatea rațiunii moderne, fie extazul intuiției — este ea însăși o formă de lăcomie duhovnicească. Omul răbdător primește darurile în rânduiala lor: mai întâi curățirea minții prin ascultare de poruncă, apoi limpezirea ei prin smerenie, și abia la urmă — dacă Dumnezeu voiește — vederea care întrece orice cuvânt.
Fericirea nu e a celor cu mintea cea mai clară, ci a celor curați cu inima: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Aceasta e singura „claritate” pe care veacurile n-o pot depăși niciodată.
